izomorfism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IZOMORFÍSM s. n. 1. Relație, corespondență între două obiecte, fenomene etc. care au aceeași structură; identitate de structură.
2. Proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; izomorfie.
3. Termen întrebuințat de unii lingviști structuraliști pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt și propoziție sau frază. – Din
fr. isomorphisme.izomorfism (Dicționar de neologisme, 1986)IZOMORFÍSM s.n. Identitate de structură. ♦ (
Mat.) Corespondență biunivocă între două mulțimi cu aceeași structură. ♦ Însușire a unor substanțe cu compoziție chimică analoagă de a cristaliza în aceleași forme cristaline; izomorfie. [Var.
isomorfism s.n. / < fr.
isomorphisme, cf. gr.
isos – egal,
morphe – formă].
izomorfism (Marele dicționar de neologisme, 2000)IZOMORFÍSM s. n. 1. identitate de formă, de structură. 2. proprietate a unor substanțe cu compoziție chimică analoagă de a cristaliza în aceleași forme cristaline; izomorfie. 3. (mat.) corespondență biunivocă între elementele a două mulțimi cu aceeași structură. (< fr.
isomorphisme)
izomorfism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)izomorfísm s. n.izomorfism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IZOMORFISM s. n. 1. Relație, corespondență între două obiecte, fenomene etc. care au aceeași structură; identitate de structură.
2. Proprietate a substanțelor cu compoziție chimică diferită, dar cu structură înrudită, de a se prezenta în aceleași forme structurale cristalografice; izomorfie.
3. Termen întrebuințat de unii lingviști structuraliști pentru a denumi paralelismul de structură dintre silabă, cuvânt și propoziție sau frază. — Din
fr. isomorpfisme.