izgoni (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IZGONÍ, izgonesc, vb. IV.
Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. – Din
sl. izgoniti.izgoni (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)izgoní (izgonésc, izgonít), vb. –
1. A alunga, a goni. –
2. A speria, a sili pe cineva să plece, a surghiuni. –
Mr. azgunescu, azgunire. Sl. izgoniti (Miklosich,
Slaw. Elem., 23; Tiktin; Conev 99),
cf. bg. izgonjam, sb. izgoniti „a vîna”. –
Der. izgon, s. n. (detașament),
înv., deverbal;
izgoană, s. f. (surghiun),
înv.;
izgonitor, adj. (care surghiunește);
izgnanie, s. f. (
înv., surghiun), din
sl. izgnije. – Din
rom. provine
mag. izgána (Edelspacher 15).
cf. goni.izgoni (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)izgoní (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. izgonésc, imperf. 3
sg. izgoneá; conj. prez. 3
să izgoneáscăizgonì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)izgonì v. a alunga dintr’un loc, dintr’o țară. [Slav. IZGONITI].
izgoni (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IZGONÍ, izgonesc, vb. IV.
Tranz. A sili pe cineva să plece; a da afară; a alunga, a goni. — Din
sl. izgoniti.