ivăr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Clanță (la ușă).
2. Încuietoare (la ușă), zăvor. –
Cf. săs. virol (=
germ. Wirbel „șurub”).
ivăr (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ívăr (ivere), s. n. – Încuietoare, zăvor. –
Var. ivor, verver. Fr. levier „mîner”, prin intermediul
rut.,
pol. livar, rus. liver. Pierderea lui
l-, anormală, se explică poate, printr-o confuzie cu
sb.,
bg.,
rut. iver „așchie”, deoarece se întrebuințează adesea ca ivăr un fragment de băț (după Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 79, direct de la
iver).
Der. din
germ. Wirbel „piuliță” prin intermediul
săs. virol (Lacea,
Dacor., III, 745; DAR), nu este probabilă. Este dublet al lui
livăr, (
var. livără),
s. n. (mîner; manivelă; flașnetă),
cf. Cihac, II, 175 și Tiktin (Tiktin îl derivă pe
livără „flașnetă” din
gr. λύρα, și Meyer 244 din
alb.).
ivăr (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))ívăr s. n., pl.
ivăre / ivereivăr (Dicționaru limbii românești, 1939)ívăr și
ívor n., pl.
ere, ore (din
livăr. Cp. și cu sîrb. bg. rut.
iver, așchie).
Vest. Mîneru pe care puĭ mîna și apeșĭ cînd deschizĭ și închizĭ o ușă cu broască. – În Trans. și
vérver, vélvăr (cp. cu sas.
virvl, vervl, germ.
wirbel. Dac. 3, 745). V.
clanță, retez.ivăr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ívăr s. n.,
pl. ívăreivăr (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ivăr n. zăvor de lemn. [Serb. IVER, țandără].
ivăr (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Clanță (la ușă).
2. Încuietoare (la ușă), zăvor. —
Cf. săs. virol (=
germ. Wirbel „șurub”).