ivăr - explicat in DEX

ivăr (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Clanță (la ușă). 2. Încuietoare (la ușă), zăvor. – Cf. săs. virol (= germ. Wirbel „șurub”).

ivăr (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ívăr (ivere), s. n. – Încuietoare, zăvor. – Var. ivor, verver. Fr. levier „mîner”, prin intermediul rut., pol. livar, rus. liver. Pierderea lui l-, anormală, se explică poate, printr-o confuzie cu sb., bg., rut. iver „așchie”, deoarece se întrebuințează adesea ca ivăr un fragment de băț (după Cihac, II, 152; Tiktin; Conev 79, direct de la iver). Der. din germ. Wirbel „piuliță” prin intermediul săs. virol (Lacea, Dacor., III, 745; DAR), nu este probabilă. Este dublet al lui livăr, (var. livără), s. n. (mîner; manivelă; flașnetă), cf. Cihac, II, 175 și Tiktin (Tiktin îl derivă pe livără „flașnetă” din gr. λύρα, și Meyer 244 din alb.).

ivăr (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
ívăr s. n., pl. ivăre / ivere

ivăr (Dicționaru limbii românești, 1939)
ívăr și ívor n., pl. ere, ore (din livăr. Cp. și cu sîrb. bg. rut. iver, așchie). Vest. Mîneru pe care puĭ mîna și apeșĭ cînd deschizĭ și închizĭ o ușă cu broască. – În Trans. și vérver, vélvăr (cp. cu sas. virvl, vervl, germ. wirbel. Dac. 3, 745). V. clanță, retez.

ivăr (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ívăr s. n., pl. ívăre

ivăr (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ivăr n. zăvor de lemn. [Serb. IVER, țandără].

ivăr (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ÍVĂR, ivăre, s. n. 1. Clanță (la ușă). 2. Încuietoare (la ușă), zăvor. — Cf. săs. virol (= germ. Wirbel „șurub”).