instrucție (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INSTRÚCȚIE s. f. 1. Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale; învățătură; învățământ; instrucțiune (
2).
2. Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare.
3. (
Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊
Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din
fr. instruction.instrucție (Dicționar de neologisme, 1986)INSTRÚCȚIE s.f. 1. Învățătură, știință căpătată în școli prin învățare, prin studiu organizat; instruire.
2. Pregătire practică a militarilor, totalitatea exercițiilor militare practice făcute în vederea deprinderii mânuirii armelor.
3. (
Jur.) Fază procedurală în desfășurarea proceselor constând în adunarea și cercetarea probelor. [Gen.
-iei. / cf. fr.
instruction, rus.
instrukțiia, lat.
instructio].
instrucție (Marele dicționar de neologisme, 2000)INSTRÚCȚIE s. f. 1. ansamblu de cunoștințe predate sau căpătate prin studiu organizat; învățătură, învățământ. 2. pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (jur.) fază procedurală în desfășurarea proceselor constând în adunarea și cercetarea probelor. ♦ judecător de ~ = (în unele țări) magistrat care cercetează cauzele penale. (< fr.
instruction, lat.
instructio)
instrucție (Dicționar de argou al limbii române, 2007)instrúcție, s. f. sg. (intl.) bătaie încasată la secția de poliție.
instrucție (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)instrúcție (instruire)
(-ți-e) s. f.,
art. instrúcția (-ți-a), g.-d. instrúcții, art. instrúcției