infracțiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INFRACȚIÚNE, infracțiuni, s. f. Faptă care prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, în săvârșirea, cu vinovăție, a unei abateri de la legea penală, și care este sancționată de lege. [
Pr.: -
ți-u-] – Din
fr. infraction, lat. infractio, -onis.infracțiune (Dicționar de neologisme, 1986)INFRACȚIÚNE s.f. (
Jur.)
1. Violare a unor legi penale.
2. Abatere, încălcare a unui ordin, a unui tratat etc. [Pron.
-ți-u-. / cf. fr.
infraction, lat.
infractio – spargere].
infracțiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)INFRACȚIÚNE s. f. 1. încălcare cu vinovăție a unei legi penale. 2. abatere, încălcare a unui ordin, a unui tratat etc. (< fr.
infraction, lat.
infractio)
infracțiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*infracțiúne f. (lat.
infráctio, -ónis, d.
infríngere, -fractum, a înfrînge). Înfrîngerea uneĭ legĭ, unuĭ ordin, tractat ș. a.:
infracțiunile regulamentelor polițiiĭ se numesc „contravențiunĭ”.
infracțiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)infracțiúne (-ți-u-) s. f.,
g.-d. art. infracțiúnii; pl. infracțiúniinfracțiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)infracțiune f. înfrângerea unei legi, unei porunci, etc.