înfige (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNFÍGE, înfíg, vb. III.
1. Tranz. A face ca un obiect cu vârf ascuțit să intre adânc În ceva; a împlânta, a vârî. ◊
Expr. A înfige mâna sau
mâinile (în ceva) = a apuca (ceva) cu putere. ♦ A împlânta ceva într-un obiect ascuțit.
2. Refl. Fig. (
Fam.) A se apuca de ceva (fără dreptul sau priceperea necesară), a intra sau a se amesteca undeva cu obrăznicie. [
Prez. s.
înfipsei, part. înfipt] –
Lat. infigere.