încurca (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÎNCURCÁ, încúrc, vb. I.
I. Tranz. 1. A încâlci fire, ață etc., a le face noduri astfel încât să nu se mai poată descurca ușor. ♦ (
Pop.) A călca în picioare fânețele, semănăturile.
2. A schimba mereu drumul, direcția pentru a îngreuia o urmărire, pentru a-și pierde urma. ♦
Refl. și
tranz. A (se) rătăci.
II. 1. Tranz. A stingheri pe cineva la mers, a îngreuia mersul cuiva. ♦
Refl. A se împiedica din mers. ♦ A opri de la o acțiune, a stânjeni. ◊
Expr. A încurca locul (sau
lumea, zilele etc.) = a stânjeni pe cei din jur. (
Refl.;
fam.)
A i se încurca limba = a i se împletici limba (din cauza băuturii, a unei emoții etc.). ◊ Compus:
încurcă-lume s. m. invar. = om care încurcă pe alții, care nu este bun de nimic.
2. Tranz. și
refl. A face (pe cineva) să-și piardă sau a-și pierde șirul ideilor; a (se) zăpăci. ◊
Expr. (
Se)
încurcă lucrurile = (se) creează o situație complicată. confuză. (
Tranz.)
A încurca vorba = a vorbi confuz, pentru a ascunde adevărul. (
Tranz.)
A o încurca = a crea (intenționat) o situație confuză; a face un lucru de mântuială; a nu fi clar în ce spune.
3. Tranz. și
refl. Fig. A (se) prinde în mreje. ♦
Refl. A se angaja într-o afacere din care nu mai poate ieși (decât cu greutate).
4. Refl. Fig. A pierde vremea; a zăbovi, a întârzia (mai ales la petreceri). – Probabil
lat. *
incolicare (<
colus „caier, fir”).