incunabul (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)INCUNÁBUL, incunabule, s. n. Exemplar dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului (înainte de anul 1500);
p. ext. carte foarte veche (și prețioasă). – Din
fr. incunable, lat. incunabulum.incunabul (Dicționar de neologisme, 1986)INCUNÁBUL s.n. Tipăritură care datează de la începuturile artei tipografice (înainte de anul 1500); (
p. ext.) exemplar care face parte dintre cele mai vechi tipărituri (românești). [< lat.
incunabulum – leagăn, cf. engl.
incunabulum, fr.
incunable].
incunabul (Marele dicționar de neologisme, 2000)INCUNÁBUL s. n. tipăritură de la începuturile artei tipografice (înainte de anul 1500); (p. ext.) exemplar din cele mai vechi tipărituri. (< fr.
incunable, lat.
incunabulum)
incunabul (Dicționaru limbii românești, 1939)incunábul n., pl.
e (lat.
in-cunábula [n. pl.] leagăn și [
fig.] început. Cp. cu cartea latină a lui
Beughem1 intitulată
Incunabula typographiae, Amsterdam, 1688). Carte care datează de la începutu tipografiiĭ (1455-1500).
incunabul (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)INCUNÁBUL (‹
fr. {i}; {s}
lat. incunabula „loc de origine, început”)
s. n. Denumire dată primelor tipărituri europene la care s-a aplicat tehnica de tipărire mecanică a cărților, prin utilizarea caracterelor mobile (inventată de Gutenberg la 1440); cărțile tipărite până la 1500 poartă acest nume, ele fiind bogat ilustrate cu xilogravuri;
p. ext. carte foarte veche (și prețioasă). Termenul de
i. a fost folosit pentru prima oară de Philippe Labbe (1653), în lucrarea „Nova bibliotheca mss. librorum”.
incunabul (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)incunábul s. n.,
pl. incunábuleincunabul (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)incunabul a. se zice de cărțile publicate la începutul imprimeriei ║ n. carte tipărită în sec. XV:
incunabulele sunt pasiunea bibliofililor.