iezuit (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IEZUÍT, iezuiți, s. m. Membru al unui ordin de călugări catolici, întemeiat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola pentru combaterea Reformei și întărirea puterii papale. ♦ Epitet dat unui om ipocrit, intrigant, viclean, perfid. ◊ (Adjectival)
Atitudine iezuită. – Din
fr. jésuite, germ. Jezuit.iezuit (Dicționar de neologisme, 1986)IEZUÍT s.m. Membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de Ignațiu de Loyola pentru a lupta împotriva mișcărilor populare și gândirii progresiste. ♦ (
Fig.) Ipocrit, viclean, perfid. //
adj. De iezuit, al iezuiților, specific iezuiților; perfid. [Cf. fr.
jésuite, germ.
Jesuit].
iezuit (Marele dicționar de neologisme, 2000)IEZUÍT s. m. 1. membru al unui ordin de călugări catolici, creat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola pentru combaterea Reformei și întărirea puterii papale. 2. (fig.) om ipocrit, intrigant, viclean, perfid. (< fr.
jésuite, germ.
Jesuit)
iezuit (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iezuít (iezuíți), s. m. –
1. Membru al ordinului de călugări catolici întemeiat în 1534 de Ignacio de Loyola. –
2. Epitet dat unui om ipocrit, intrigant. –
Var. (
înv.)
iezovit, jezuit. Lat. Iesuita (
sec. XVIII),
cf. sb. ježovit. –
Der. iezuitic, adj. (care aparține iezuiților);
iezuitism, s. n. (concepție morală, religioasă și politică a iezuiților).
iezuit (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)IEZUÍT (‹
germ.,
fr.)
s. m. Membru al Ordinului călugăresc catolic, întemeiat la Paris, în 1534, de mici nobili spanioli, adepți fanatici ai lui
Ignațiu de Loyola și confirmat de papa III sub denumirea de „Societas Jesù” („Compania lui Iisus”) în 27 sept. 1540. Încă de la început, principalele sale trăsături definitorii au fost sărăcia, castitatea și ascultarea absolută față de papă. Răspândit în Europa, America de Sud și Extremul Orient a cunoscut o mare înflorire. Desființat în 1773 de papa Clement al XIV-lea, ordinul a fost reînființat în 1884, de papa Pius al VII-lea, ajungând să reprezinte una dintre cele mai semnificative forțe intelectuale ale bisericii catolice contemporane. ♦
Fig. Om ipocrit, intrigant, perfid, viclean, fățarnic.
iezuit (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iezuít s. m.,
pl. iezuíțiiezuit (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iezuit m.
1. membru al Societății lui Isus, ordin religios fundat de Sf. Ignațiu de Loyola în 1534, distrus de Clement XIV în 1773 sub presiunea Curților europene și restabilit de Piu VII în 1814;
2. fig. ipocrit.
iezuit (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IEZUÍT, iezuiți, s. m. 1. Membru al unui ordin de călugări catolici, întemeiat în 1534 de călugărul spaniol Ignațiu de Loyola cu rol important în Contrareformă și în modernizarea Bisericii. ♦ (Adjectival) Care aparține iezuiților, care se referă la iezuiți; care provine de la iezuiți.
Atitudine iezuită. 2. Fig. Om ipocrit, intrigant, viclean. — Din
fr. jésuite, germ. Jezuit.ĭezuit (Dicționaru limbii românești, 1939)*ĭezuít, -ă m. Membru al societățiĭ luĭ Isus (lat.
Iesus), un ordin religios fundat contra ereziiĭ de sfîntu Ignațiu de Loyola la 1534, suprimat de papa Clement XIV la 1773 și restabilit de papa Piu VII la 1814.
Fig. Ipocrit și șiret (după dușmaniĭ lor). Adj. Ĭezuitic.