iereu (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)ieréu, ieréi, s.m. (înv.) preot.
iereu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ieréu (ieréi), s. m. – Sacerdot. –
Var. (
înv.)
erei. Gr. ἱερεύς, în parte prin intermediul
sl. (
bg.)
jerei. –
Comp. ierarh, s. m. (arhiereu), din
gr. ἱεράρχης sau
sl. ijerarŭchŭ; ierarhic, adj., din
fr. hierarchique; ierarhie, s. f., din
ngr. ἱεραρχία,
cf. Gáldi 198;
ierarhicește, adv. (în ordine ierarhică);
arhierarh, s. m. (cel mai mare în rang dintre ierarhi);
arhiereu, s. m. (prelat), din
gr. ἀρχιερεύς sau
sl. archierej, cf. Murnu 6;
arhieresc, adj. (de prelați);
arhierie, s. f. (demnitate de prelat);
protoiereu, s. m. (protopop, vicar al unui județ), din
gr. πρωτοιερεύς sau
sl. protojerej; protoierie, s. f. (vicariat);
ierodiacon, s. m. (diacon), din
gr. ἱεροδιάϰονος sau
sl. ijerodijakonŭ; ieromonah, s. m. (călugăr cu funcție de preot), din
gr. ἱερομόναχος sau
sl. ijeromonachŭ; ierosi, vb. (a consacra), din
gr. ἱερόω, viitor ἱερώσω (
sec. XVII);
ierosilie, s. f. (sacrilegiu), din
gr. ἱεροσυλία (
sec. XVII),
cf. Murnu 30.
iereu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ieréu (
înv.)
s. m.,
art. ieréul; pl. ieréi, art. ieréiiiereu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iereu m. preot:
părintele Sofron, iereu în acest sat. [De origină slavo-greacă].
iereŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)ieréŭ și
ĭeréŭ m. (mgr.
ierévs, gen.
ieréos; vsl.
ĭereĭ. V.
arhi- și
proto-ĭereŭ, ĭero-monah).
Vechĭ. Preut [!].