iepure (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)IÉPURE, iepuri, s. m. Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui. ◊
Expr. Nu știi de unde sare iepurele = nu poți să știi de unde îți vine soluționarea unei probleme. –
Lat. lepus, -oris.iepure (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)iépure (iépuri), s. m. –
1. Mamifer rozător de cîmp cu urechile lungi, vînat pentru carne și blană (Lepus timidus). –
2. Varietate de casă a animalului anterior (Lepus cuniculus). –
3. Cotlet de porc. –
4. Supapă la foalele fierarilor. –
5. Boală bucală a vitelor. –
6. (
Arg.) Soldat de infanterie. –
Mr. l’epure, megl. l’epuri, istr. l’epur. Lat. lĕpǒrem (Pușcariu 765; Candrea-Dens., 807; REW 4991; DAR),
cf. alb. ljepur (Meter 240; Philippide, II, 646),
it. lebre (
calabr. liépuru, riépule),
prov. lebra, fr. lièvre, sp. liebre, port. lebre. Pentru semantismul sensului 3,
cf. lat. musculus, de la
mus, fr. souris. –
Der. iepura, s. f. (nume tipic al animalului, datorită culorii blănii sale);
iepuroaică, s. f. (femela iepurelui; varietate de struguri);
iepuresc, adj. (de iepure);
iepurește, adv. (ca iepurii);
iepurar, s. m. (cîine de vînătoare; varietate de vultur, Aquila fulva), pe care Candrea-Dens., 808 îl derivă direct din
lat.;
iepurime, s. f. (mulțime de iepuri de cîmp sau de casă);
iepurărie, s. f. (crescătorie de iepuri; lașitate);
iepurăriță, s. f. (la cai, umflare a piciorului). – Din
rom. provine
țig. yepuro (Wlislocki 92).
iepure (Dicționar de argou al limbii române, 2007)iepure, iepuri s. m. 1. (
înv.) elev care absentează nemotivat.
2. (
înv.) student care mănâncă la cantină fără să plătească.
ĭepure (Dicționaru limbii românești, 1939)ĭépure m. (lat.
lĕpus, léporis, mrom.
lĭépure, it.
lepre, fr.
lièvre, sp.
liebre, pg.
lebre). Un animal rozător erbivor cu urechile lungĭ, fricos și ĭute la fugă.
Fig. Om fricos.
A te linge ĭepuriĭ, a-țĭ fi foarte frig, a fi înghețat, așa în cît [!] nicĭ ĭepuriĭ nu se maĭ tem de tine. – Vechĭ scris și
epure. V.
mosc 2.iepure (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)iépure, -i, s.m. –
1. Mamifer rozător de mici dimensiuni.
2. Stratul de carne de pe coastele porcului.
3. Poreclă (în Moisei, Valea Stejarului, Borșa). – Lat. lepus, -oris.
iepure (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)iépure s. m.,
art. iépurele; pl. iépuriiepure (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)iepure m.
1. animal rozător, cu urechile lungi, foarte fricos și repede alergător (
Lepus); iepure de casă, animal cu urechi și picioare mai scurte decât iepurele ordinar (
Lepus cuniculus);
2. pl. iepurași. [Lat. LEPOREM].
iepure (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)IÉPURE, iepuri, s. m. Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui. ◊
Expr. Nu știi de unde sare iepurele = nu poți să știi de unde îți vine soluționarea unei probleme. —
Lat. lepus, -oris.