huideo (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HUIDEÓ interj. Strigăt cu care se alungă porcii;
p. ext. strigăt de ocară la adresa cuiva; huo. ◊
Expr. (Substantivat)
A lua pe cineva (sau
a da cuiva)
cu huideo = a huidui (pe cineva). [
Var.:
uideó interj.] –
Cf. bg.,
scr. ujdo.huideo (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)huideó interj. – Se folosește pentru a alunga porcii; de asemenea, pentru a reda condamnarea violentă a unui act reprobabil. –
Var. huidea, hîido, huido. Coincide cu
bg.,
sp. ujdo, ar putea fi de origine orientală. –
Der. huidui, vb. (a alunga porcii; a fluiera în semn de batjocură violentă; a condamna);
huiduială, s. f. (acțiunea de a huidui);
huiduitură, s. f. (huiduială);
huidumă, s. f. (porc, canalie, ticălos), cuvînt care a fost glosat și explicat în diverse moduri (de la
huium, var. a lui
duium, după DAR; de la
hadîm, după DAR; de la
hadîm, după Scriban);
haidumă, s. f. (
Arg., țăran).
huĭdeo (Dicționaru limbii românești, 1939)huĭdeó (
eo dift.), interj. de batjocură și alungare (var. din
haĭde). V.
hîĭdea, hŭo, tĭo.huideo (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)huideó/húideo (
pop.)
(hui-deo) interj.huideo (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)huideo ! int. strigăt de goană către porci și alte dobitoace (iar ironic către om). [Onomatopee].