hrean (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HREAN s. m. Plantă legumicolă din familia cruciferelor, cu tulpina subterană cilindrică, groasă, albă (folosită în alimentație drept condiment), cu frunzele mari și cu flori albe
(Armoracia rusticana). ◊
Expr. A trăi (sau
a se deprinde)
ca viermele în hrean = a trăi, a duce o viață amărâtă, plină de privațiuni. – Din
sl. hrĕnŭ.hrean (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hreán (-éni), s. m. – Ridiche sălbatică (Cochlearia Armoracia). –
Var. (
Trans.)
herean. Mr. hrean. Sl. chrĕnŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 51; Conev 48),
cf. bg. hren, rus. chren. –
Der. hreaniță, s. f. (plantă, Bunias Erucago);
hreniță (
var. hrăniță),
s. f. (plantă, Lepidium draba, campestre, sativum);
hrenoasă, s. f. (varietate de muștar sălbatic, Sinapis arvensis);
hrenui, vb. (
Mold., a amărî, a supăra).
hrean (Dicționaru limbii românești, 1939)hreán m. fără pl., care ar fi
hrenĭ (vsl. rus.
hrĕn, bg.
hrĕan). O plantă cruciferă cu frunze marĭ și late (
cochleária armorácia saŭ
armorácia rusticána). Rădăcina eĭ e contra scorbutuluĭ, produce sudoare, e diuretică și se întrebuințează în bucătărie. E originară din prejuru [!] măriĭ Negre. – În Olt. și
hirean și
irean.hrean (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hrean s. m.hrean (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hrean n. plantă culinară ce se cultivă pentru rădăcina sa cărnoasă cu gust înțepător
(Cochlearia armoracea) [Slav. HRĬENŬ].