hleab (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HLEAB, hleaburi, s. n. (
Reg.) Lucru rău, stricat, vechi. –
Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit”.
hleab (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hleáb (hleáburi), s. n. –
1. (
Mold.) Rest, fragment, ciob. –
2. Hîrb.
Sl. chlĕbŭ „pîine” (Cihac, II, 193). Trebuie să fi însemnat la început „rest de pîine, bucată” și de aici „rest”. DAR pleacă de la
rus. chljabatĭ „a se rablagi”; Scriban crede că este vorba de o metateză a lui
bleah ‹
bleau. –
Der. hlibui, vb. (a deteriora; a strica);
hliban, s. n. (
Mold., pîine);
înhleba, vb. (
Mold., a purta pantofi prea mari).
hleab (Dicționaru limbii românești, 1939)hleab (
ea dift.) n., pl.
urĭ (met. din
bleah).
Nord. Fam. Bleah, lucru saŭ persoană hodorogită:
un hleab ca părintele Vavila (VR. 1911, 8, 225),
un hleab de pușcă, de babă.hleab (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)hleáb, -uri, s.n. – Acaret, construcții anexe din curtea unei gospodării tradiționale: „Să s-aline cu tăte marhăle, / În tăte hleaburile” (Papahagi 1925: 280). – Cf. ucr. chljabaty „a se clătina, a fi hodorogit„, ref. la hleab cu sensul de „lucru rău, stricat, vechi; ciob, hârb”.
hleab (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hleab (
reg.)
s. n.,
pl. hleáburihleab (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hleab n. Mold.
1. căzătură de om:
știe și hleabul de baba mea CR.;
2. hârb, vechitură:
un hleab de pușcă. [Origină necunoscută].