hat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAT, haturi, s. n. Fâșie îngustă de pământ nearat care desparte două ogoare sau două terenuri agricole aparținând unor gospodării diferite; răzor
1, hotar. ◊
Expr. A fi într-un hat (cu cineva) = a fi vecin (cu cineva). ♦ (
Reg.) Câmp nelucrat; pârloagă, țelină
2. –
Cf. ucr. hat „zăgaz”.
hat (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)hat2,
háturi, s.n. (înv.) ordin sau decret ieșit din cancelaria Sultanului; firman, iradea.
hat (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)hat3,
hați (hazi), s.m. (înv.)
1. taur.
2. cal dobrogean; armăsar.
hat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hat (háturi), s. n. –
1. Răzor, hotar. –
2. Cîmp nelucrat, pîrloagă. –
Var. hatie. Rut. hat „dig” (DAR; Scriban), datorită formei specifice a hatului. După Moldovan 425; din
tc. hatt „linie”. –
Der. hătaș, s. m. (vecin);
hătui, vb. (a fixa limite, a delimita; a fi vecini);
hait, s. n. (
Mold., dig), a cărui
der. nu este clară;
hăti,, vb. (
Bucov., a zăvorî; a îngrămădi), din
rut. hatyty „a face dig”.
hat (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hat (háturi), s. n. – Ordin, decret al sultanului.
Tc. hat (Șeineanu, II, 211; Lokotsch 843). Înv., ca și
comp. hati-humaium, s. n. (decret imperial), din
tc. hati humayun și
hatișerif, s. n. (decret), din
tc. hati șerif „ordin sacru”.
hat (Dicționaru limbii românești, 1939)1) hat m. V.
at.hat (Dicționaru limbii românești, 1939)2) hat n., pl.
urĭ (nu d. turc. ar.
hadd, hotar, nicĭ d. ung.
hát, spinare, ci d. rut.
hatĭ [
gatĭ], zăgaz, dial.
hat, pădurice, ung.
gát, zăgaz, rudă cu germ.
gasse, ulicĭoară, engl.
gate, barieră. V.
hatie, haĭt 1, zăhată, zăgaz).
Mold. Trans. Răstav, răzor, mejdină, cărare lată între semănăturĭ saŭ viĭ:
o vie hat în hat cu alta.hat (Dicționaru limbii românești, 1939)3) hat n., pl.
urĭ (turc. [d. ar.]
hatt. V.
hatihumaĭum, hatișerif).
Vechĭ. Rar. Ordin din cancelaria sultanuluĭ. V.
firman, iradea.hat (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)hat, -uri, s.n. –
1. Fâșie îngustă de teren nearat care desparte două ogoare; mejdă, răzor.
2. Coama arăturii.
3. Vad, trecere de apă; trecătoare; șar. – Cf. ucr. hat „zăgaz; dig” (DEX, DER).
hat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)hat s. n.,
pl. háturi