hapca (Dicționaru limbii românești, 1939)
hápca f., pl. e și hăpcĭ (bg. hápka, îmbucătură, gălătuc, înghițitură; rus. ohápka, cantitatea pe care o apucĭ dintr´o dată. V. hap 3). Undiță legată de o sfoară maĭ groasă legată și aceasta de una maĭ supțire [!] și care se aruncă în apă, apoĭ se scoate răpede [!] cu vre-un pește prins din orĭ-ce parte a corpuluĭ. Cu hapca, cu sila, răpind, jăfuind [!]: a lua cu hapca. – Și hapșa și cu japca (Bz.).
hapca (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
hapca (cu) adv. Mold. cu de-a sila: ia apa și smicelele cu hapca CR. [Cf. bulg. HAPKA, îmbucătură].