han (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAN1, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din
tc. hăn.han (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAN2, hanuri, s. n. Local cu ospătărie unde se pot adăposti peste noapte drumeții (cu caii și căruțele lor). – Din
tc. han.han (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)han (hanuri), s. n. – Local cu ospătărie unde se poate înnopta. –
Mr. hame, megl. an. Tc. han (Röesler 606; Șeineanu, II, 204; Lokotsch 808; Ronzevalle 84),
cf. ngr. χάνι,
alb. han, bg.,
sb. han. Cuvîntul
mr., de la
var. tc. hane. –
Der. hangiu (
mr. hăngi),
s. m. (persoană care ține un han), din
tc. hançi, cf. ngr. χαντζής,
alb. hanği, bg. handžiia, sb. hanğija; hangiță (
var. hangioaică),
s. f. (nevastă de hangiu; femeie care ține un han).
han (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)han (hani), s. m. – Titlu purtat de conducătorii tătări.
Tc. (
tăt.)
han (Șeineanu, II, 203),
cf. rus. chan, fr. khan, sp. kan. –
Der. hănie, s. f. (demnitate de han);
hănesc, adj. (propriu unui han);
hănesc, adj. (propriu unui han);
hantătar, s. m. (han).
han (Dicționar de argou al limbii române, 2007)han, hani s. m. (intl.) șef de bandă.
han (Dicționaru limbii românești, 1939)1) han m. (turc. tăt.
hah, d. mongolu
hogan). Domnu Tătarilor, maĭ ales al celor din Crimeĭa.
han (Dicționaru limbii românești, 1939)2) han n., pl.
urĭ (turc. [d. pers.]
han, de unde și ngr.
háni, alb. bg. sîrb. rut.
han).
Vechĭ. Clădire mare cu multe încăperĭ în prejuru [!] uneĭ curțĭ marĭ de adăpostit mărfurile, averile și persoanele în caz de dezordine.
Azĭ. Otel [!] ordinar pe la țară saŭ marginea orașelor și care are și curte p. căruțe.
han (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HAN, dinastie chineză întemeiată de Liu Bang, care s-a autoproclamat împărat sub numele de Gaozu (206-195
î. Hr.). Se împarte în dinastia
H. de Apus sau
Timpurie (206- î.Hr.-9
d. Hr.) și
H. de Răsărit sau
Târzie (25-220
d. Hr.). Împărații din dinastia
H. au dus o politică de centralizare a statului și de expansiune în
Pen. Coreeană, Asia Centrală, precum și numeroase campanii împotriva hunilor. În această perioadă, confucianismul a devenit religia oficială a Imperiului, iar cultura și știința au cunoscut o mare înflorire.
han (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)HAN, Oscar (1891-1976,
n. București), sculptor român.
Prof. univ. la București. Elev al lui D. Paciurea. Busturi și portrete („Tonitza”, „Eminescu”, figuri de voievozi români), monumente statuare („Brâncoveanu”, „Kogălniceanu” la București, „Eminescu”, „Anghel Saligny” la Constanța și „Mihai Viteazul” la Alba Iulia), compoziții („Elegie”) caracterizate prin monumentalitate și o viziune clasicizantă. Critică de artă. Evocări memorialistice și articole despre artă („Dălți și pensule”). Membru al
Grupului celor patru (alături de
N. Tonitza, Șt. Dimitrescu și
Fr. Șirato), a avut un rol important în promovarea artei moderne.
han (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)han1 (persoană)
s. m.,
pl. hani