hal (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HAL s. n. Stare rea, situație vrednică de plâns. ◊
Loc. adv. În așa hal (că)... = în așa măsură (că)...
Într-un hal... sau
Într-un hal fără (de) hal = în cea mai proastă stare. ◊
Expr. A nu avea hal să... = a nu fi în stare, a nu putea să... – Din
tc. hal.hal (Dicționar de neologisme, 1986)HAL s.n. v.
hol.
hal (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)hal (haluri), s. n. –
1. Condiție proastă, situație necorespunzătoare. –
2. (Înv.) Nenorocire. –
3. (Rar) Posibilitate, mijloc. –
Mr. halà, megl. al. Tc. hal (Șeineanu, II, 198; Lokotsch 790; Ronzevalle 80),
cf. ngr. χάλι,
alb. hal, bg.,
sb. hal. În
tc. lipsește nuanța depreciativă, care apare în toate limbile balcanice.
hal (Dicționaru limbii românești, 1939)hal n., pl.
urĭ (turc. [d. ar.]
hal, soartă, stare, de unde și ngr.
háli, alb. sîrb.
hal). Stare rea:
Vaĭ, în ce hal l-am găsit! A fi într´un hal fără de hal, a fi într´un hal deplorabil.
hal (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!hal s. n.hal (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)hal n. stare, mai totdeauna rea:
am ajuns în halul morților AL.:
într’un hal fără de hal, într’o stare foarte proastă. [Turc. HAL].