haită (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)HÁITĂ, haite, s. f. 1. Grup de câini, de lupi etc. care umblă împreună (după pradă). ♦
Fig. Bandă (de răufăcători).
2. (
Înv.) Vânătoare (cu gonaci și câini); goană.
3. (
Reg.) Cățea (rea);
p. ext. câine (rău). ♦ Epitet dat unei femei rele sau desfrânate. – Din
magh. hajtó.haită (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)háită (háite), s. f. –
1. Grup de vînători cu cîini și gonaci. –
2. Grup de cîini de vînătoare. –
3. Cățea. –
4. Femeie stricată.
Mag. hajta „hăituire, gonire” (Cihac, II, 505; DAR; Gáldi,
Dict., 92), din
mag. hajtani „a împinge, a hăitui” (Scriban). –
Der. haitău (
var. haiteu, hăitău, haidau),
s. m. (gonaci, hăitaș; văcar; pungaș), a cărui ultimă
var. specializată la ultimele sensuri, pare a indica o încrucișare cu
haiduc (după DAR, mai curînd cu
huidui și
haidamac);
hăitaș, s. m. (gonaci);
hăitaș, s. m. (hăituire; amendă pentru vitele găsite pe terenuri interzise), din
mag. hajtás „hăituire”;
hăitui, vb. (a stîrni, a goni vînatul spre vînători; a speria, a urmări, a încolți; a străbate), din
mag. hajtani (după Skok 73, din
rut. hajtuvaty);
hăituială, s. f. (goană după vînat);
hăituitor, s. m. (gonaci, hăitaș);
hăitic, s. n. (ceată de lupi);
hăitiș, adj. (cu picioarele strîmbe) din același
mag. hajtani, cu sensul special de „a îndoi” (după Löwe 60, din
v. mag. hajtás „cotitură”);
înhăita, vb. refl. (a intra într-o bandă, a se însoți, a se asocia; a se golăni). – Din
rom. provine
rut. hajdej (Candrea,
Elemente, 404).
haită (Dicționar de argou al limbii române, 2007)haită, haite s. f. 1. bandă de răufăcători.
2. femeie rea sau desfrânată.
haĭtă (Dicționaru limbii românești, 1939)háĭtă f., pl.
e (ung.
hajta, care scornește vînatu, d.
hajtani, a împinge; sîrb.
hojka, turc.
haĭta, tîlhar, rebel; ngr.
háĭta). Ceată de hăĭtașĭ și de cînĭ [!] orĭ de lupĭ, noajă. Cîne răŭ, cățea rea:
nea, haĭtă! Fig. Iron. Femeĭe necinstită. V.
potaĭe.haită (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)háită s. f.,
g.-d. art. háitei; pl. háitehaită (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)haită f.
1. cârd de câini de vânat; fig.
haită de hoți PANN;
2. Mold. cățea:
Dolca, haita cea bătrână POP.;
3. femeie necinstită. [Ung. HAJTA].