gură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism;
p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊
Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊
Expr. A(-i) da (cuiva)
o gură = a săruta (pe cineva).
Cu sufletul la gură =
a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală);
b) foarte bolnav, aproape de moarte.
A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc.
Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede.
A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea.
A scoate (sau
a scăpa ca)
din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie.
A țipa (sau
a striga etc.)
ca din (sau
ca în)
gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit.
A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare.
A avea gura moale (sau
tare) sau
a fi moale (sau
tare)
în (sau
de)
gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse:
gură-cască (sau
-căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune;
gură-de-lup =
a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale;
b) ochi dublu al unei parâme;
c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă;
gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (
I 1)
(Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie
(Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut.
2. Gura (
I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊
Expr. A pune (sau
a lua, a băga)
ceva în gură = a mânca (puțin).
A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură.
A da (cuiva)
mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort.
De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊
Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit.
3. Gura (
I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊
Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic.
A închide (sau
a astupa)
cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic.
A lua cuiva vorba din gură =
a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă;
b) a întrerupe pe cineva când vorbește.
A i se muia (cuiva)
gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse.
A-l lua (pe cineva)
gura pe dinainte sau
a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună.
A avea gura (sau
a fi gură)
spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret.
A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe.
A fi cu gura mare = a fi certăreț.
A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare.
A-și păzi (sau
ține etc.)
gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește.
A(-i tot) da din gură (sau
cu gura) sau
a-i umbla (ori
a-i merge, a-i toca etc.)
gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau
hodorogită sau
ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări.
A fi bun de gură = (adesea
peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă.
A fi rău de gură (sau
gură rea) =
a) a bârfi, a fi intrigant;
b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil.
A (nu) se uita în (sau
la)
gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva.
A vorbi (sau
a zice, a spune etc.)
cu jumătate de gură (sau
cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere.
E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic.
A-i umbla (cuiva)
vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi).
A trece (sau
a umbla, a fi purtat)
din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus:
gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊
Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli.
Gura satului (sau
a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi.
A intra în gura lumii (sau
a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău.
A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva.
A se pune (sau
a sta)
cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊
Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit.
Cât îl ține (sau
îl ia)
gura sau
în gura mare = foarte tare, din răsputeri.
A nu avea gură (să răspunzi sau
să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊
Loc. vb. A sta (sau
a sări, a începe)
cu gura pe (sau
la)
cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊
Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊
Expr. Gurile rele = bârfitorii.
4. Gura (
I 1) considerată ca organ al cântării.
II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc.
Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊
Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului.
Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție.
Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu.
Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele).
Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊
Expr. A lega gura pânzei =
a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul;
b) a se înstări.
A prins pânza gură = s-a făcut începutul.
A se afla (sau
a trimite pe cineva)
în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. –
Lat. gula „gâtlej, gât”.