gudura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GUDURÁ, gúdur, vb. I.
Refl. 1. (Despre câini; la
pers. 3) A-și manifesta bucuria sau atașamentul față de om, dându-i târcoale și mișcând din coadă.
2. Fig. (
Depr.; despre oameni) A se ploconi, a se umili fără demnitate în fața cuiva, a linguși pe cineva (pentru a-i obține favorurile). –
Cf. alb. gudulis.gudura (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gudurá, vb. refl. – (Despre câini) A-și manifesta bucuria față de om. (Despre oameni) A se linguși. – Cuvânt autohton, cf. alb. gudutis (Russu 1981).
gudura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!gudurá (a se ~) vb. refl.,
ind. prez. 3
se gúdurăgudurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gudurà v.
1. a da din coadă:
cățelul, cum este lingușitor, tot fățăia din coadă și se gudura ISP.
2. fig. a se târî ca un câine când se gudură, a linguși josnic. [Origină necunoscută].