gubă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÚBĂ, gube, s. f. (
Reg.) Sarică; suman (mițos). – Din
magh. guba.gubă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gúbă (gúbe), s. f. – (
Trans.) Suman. –
Var. gub. Mag. guba (Cihac, II, 501; DAR). –
Der. băbău (
var. bobou, bubău),
s. n. (
Trans. și
Munt., sarică; manta de lînă).
gubă (Dicționaru limbii românești, 1939)gúbă f., pl.
e (ung.
guba, sarică, probabil rudă cu
gĭubea).
Trans. Maram. Sarică.
gubă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gúbă, gube, s.f. – Haină țesută din lână, cu mițe, care se poartă iarna, atât de bărbați cât și de femei: „Da' aceie nu-i negură, / Că-i badea cu gubă sură” (Calendar 1980: 104). În Maramureș, în trecut, a avut și o funcție socială, de diferențiere dintre nemeși, ce purtau gube albe și porțieși, care purtau gube sure (v. Bănățeanu 1965: 124). – Din magh. guba (Cihac, DA cf. DER, DEX).
gubă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gúbă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. gúbei; pl. gúbe