gușă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÚȘĂ, guși, s. f. 1. (La păsări) Porțiune mai dilatată, în formă de pungă, a esofagului, în care alimentele stau câtva timp înainte de a trece în stomac. ◊ Compus:
gușa-porumbului (sau
-porumbelului) =
a) plantă erbacee cu frunze opuse și ascuțite, cu flori albe-verzui, cu fructul în formă de bobițe negre
(Cucubalus baccifer); b) plantă erbacee cu flori albe, cu fructul o capsulă
(Silene cucubalus); c) odolean.
2. (La animalele amfibii) Pielea de sub maxilarul inferior, care ajută, împreună cu mușchii respectivi, la respirație. ♦ (La reptile) Bărbie.
3. (La oameni) Umflătură patologică formată în partea anterioară a gâtului prin mărirea glandei tiroide; boală care provoacă această umflătură.
4. Cută de grăsime care atârnă sub bărbie la unele persoane.
5. (
Fam.) Gât. ♦ Gâtlej. ◊
Expr. A râde din gușă = a râde afectat, forțat.
A vorbi din gușă =
a) a vorbi gros;
b) a vorbi afectat.
6. Partea de sub gât a unei blăni sau a unei piei.
7. (În sintagma)
Gușă de conductă = cută care se formează uneori la curbarea unei țevi. –
Lat. geusiae.gușă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gúșă (-și), s. f. –
1. Gît, gîtlej. –
2. La păsări, porțiune în formă de pungă unde se păstrează în timp alimentele. –
3. La oameni, bărbie dublă. –
4. La oameni, umflătură patologică în partea de jos a gîtului. –
5. Boală a oilor. –
6. Nod făcut în caierul de lînă. –
Mr.,
megl. gușă, istr. gușę. Lat. geusiae, probabil redus la *
gusia, cf. alb. gušë, it. gozzo (
piem. goso, lom.
goss),
fr. gosier (Meyer-Lübke,
ZRPh., XXI, 199; Pușcariu 747; REW 3750; Pascu, I, 97; Pascu,
Beiträge, 10). Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare: din fondul autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 9); din
lat. guttur (Cihac, I, 133); din
bg. gušĭ (Cihac, II, 131; Conev 55); din
alb. gušë (Miklosich,
Fremdw., 91; Densusianu,
Rom., XXXIII, 279;
cf. Philippide, II, 716; Rosetti, II, 118), din
gr. γϰούσα, participiu de la ἄγχω (Höeg 125); de la
gurgușe ‹
lat. gurgustium; ca
it. gorgozzo ‹
gozzo (Pușcariu,
Dacor., IV, 324); anterior
indoeurop. (Lahovary 329).
Der. gușa, vb. (a face gușă);
gușat, s. m. (persoană care are gușă);
gușui, vb. (
Olt.,
Trans., a strangula, a se îneca);
răguși, vb. (a-și îngroșa vocea), cu
pref. ră(s)- (după Cihac, II, 522, din
mag. rekedni);
răgușeală, s. f. (îngroșare a vocii);
sugușa, vb. (
Trans., a sugruma, a se îneca; a grăbi, a presa), cu
pref. su(b)-; străguși, vb. (
Mold., a se îneca), cu
pref. stră-. – Din.
rom. provin
ngr. γϰοῦσα (Meyer,
Neugr. St., II, 23; Murnu,
Lehnw., 25),
bg. guš(a), sb. guša (
sec. XVIII,
cf. Daničič, III, 513),
sb. gušan „varietate de porumbel”,
rut. guši (Berneker 363; Capidan,
Raporturile, 202; Petrovici,
Dacor., X, 144),
alb. gušë, mag. gusa, țig. gusa (
cf. Wlislocki 88).
gușă (Dicționaru limbii românești, 1939)gúșă (est) și
gúșe (vest) f., pl.
ĭ (rudă cu litv.
gussys, ĭadeș, sternu păsărilor,
gužys, gușă, letic
gusa, gușă, care e rudă cu latino-galicu
geusiae, obrajĭ, it.
gozzo, fr.
gosier, gîtlej. D. rom. vine alb.
gušă, sîrb. bg. rut.
gúša, ung.
gusa, ngr.
gkússa. V.
suguș). Partea de supt [!] bărbie și care e cu atît maĭ unflată [!] cu cît omu e maĭ gras. O boală care face să se unfle această parte a corpuluĭ din cauza ipertrofiiĭ [!] glandeĭ tiroide, ceĭa ce se întîmplă pin [!] regiunile muntoase. Buzunar format în esofagu păsărilor (și al insectelor) în care alimentele staŭ cît-va timp în ainte [!] de a trece în rînză. (Galinaceele aŭ gușă mare). Locu unde firu de lînă tors e maĭ gros din cauza grămădiriĭ [!] scameĭ.
A-țĭ umplea gușa, a mînca mult, (fig.) a te îmbogăți.
Gușa porumbuluĭ, beșicoasă, o plantă; plescaiță, altă plantă. O coloare schimbăcĭoasă după lumină, cum e gușa unor porumbĭ [!], între roș închis lucitor și violet.
gușă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gúșă, -e, s.f. –
1. (med.) Umflătură a gâtului, prin mărirea glandei tiroide.
2. Fire de tors strânse pe degetele mâinii în formă de cerc, spre a servi la împletitul unui brâu.
3. Umflăturile de la trunchiurile arborilor. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
gușă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gúșă s. f.,
art. gúșa, g.-d. art. gúșii; pl. gușigușă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gușă f.
1. umflătura moale ce se formează pe dinaintea gâtului, comună în părțile muntoase;
2. buzunarul de sub gât al păsărilor și în care se grămădesc alimentele înainte de a ajunge în stomac;
3. îndoitura bărbiei (de grăsime);
4. fam. gât;
5. partea pântecelui la o blană:
vulpe cu gușa albă. [Albanez GUȘĂ].