grohăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GROHĂÍ, pers. 3
gróhăie, vb. IV.
Intranz. (Despre porci; adesea
fig.) A scoate sunete caracteristice speciei. –
Groh +
suf. -ăi.grohăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grohăí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
gróhăie, imperf. 3
sg. grohăiá; conj. prez. 3
să gróhăiegrohăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)gróhăĭ și (maĭ rar)
gróhoĭ și
-ĭésc, a
-í v. intr. (imit. care arată glasu porculuĭ bătrîn, care glas seamănă cu huruitu prăbușiriĭ și măcinăriĭ. E o var.
grohotésc și rudă cu lat.
grundire, grunnire, vfr.
gronir, nfr.
grogner, gronder, germ.
grunzen ș. a.). Se zice despre glasu porculuĭ mulțămit [!] orĭ furios. V. tr. (și
gruhăĭ, d. rus.
grúhnutĭsĕa, a se prăbuși cu huruĭală. V. Bern. 1, 357). Bat și separ de pleavă cerealele la arie (Șez. 30, 169). V.
gîrtonesc, guiț.grohăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grohăì v. a striga din gât ca porcul. [Onomatopee].