grangur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GRÁNGUR, granguri, s. m. 1. Pasăre cântătoare migratoare, cu penele galbene-aurii pe corp și negre pe aripi și pe coadă (la bărbătuș) ori de culoare verzuie pe corp, cu pântecele alb și aripile sure (la femelă)
(Oriolus oriolus). 2. (
Peior.) Persoană care ocupă o poziție socială sau politică înaltă (în rândurile clasei dominante); ștab. [
Var.: (
pop.)
gángur, grángor, grángure s. m.] –
Lat. galgulus (=galbulus).grangur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)grángur (gránguri), s. m. –
1. Pasăre cîntătoare cu penele galbene (Oriolus galbula). –
2. Ștab, om puternic. –
Mr. galgur „galben verzui”.
Lat. galgŭlus (Pușcariu 725; Candrea-Dens., 748; REW 3647; DAR; Rosetti, I, 167),
cf. sp. gálgulo. Pentru sensul 2,
cf. celălalt nume al păsării,
domnișor.grangur (Dicționar de argou al limbii române, 2007)grangur, granguri s. m. (peior.) 1. v.
grande. 2. (
intl.) polițist cu o funcție importantă.
grangur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)grángur s. m.,
pl. grángurigrangur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)grangur m. V.
gangur.