glumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLÚMĂ1, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie.
V. anecdotă. ◊
Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate.
Fără glumă = în mod serios.
Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊
Expr. A se întrece (sau
a merge prea departe)
cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare.
A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios.
A lua (ceva)
în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima.
A nu ști (sau
a nu înțelege)
de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el.
A nu-i arde (cuiva)
de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit.
Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din
sl. glumŭ, bg. gluma.glumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLÚMĂ2, glume, s. f. (
Bot.) Bractee situată la baza fiecărui spiculeț al unei plante graminee. – Din
fr. glume.glumă (Marele dicționar de neologisme, 2000)glúmă s.f. Bractee membranoasă la baza spicului de graminee. (< fr.
glume, lat.
Gluma)
glumă (Dicționar de neologisme, 1986)GLÚMĂ s.f. (
Bot.) Bractee membranoasă situată la baza spicului la graminee sau a altor flori. [< fr.
glume, it., lat.
gluma].
glumă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)glúmă (glúme), s. f. – Banc, poveste plină de haz. –
Mr. ngl’img. Sl. glumŭ (Cihac, II, 122; Conev 103; DAR),
cf. bg.,
sb. gluma. Schimbarea de terminație se explică, fie printr-un caz flexionar de la
glumŭ, fie prin confuzie cu
sl. gluma „nerușinare”, sau, mai curînd, printr-un
sing. reconstituit pe baza
pl. glume. După Capidan,
Raporturile, 229,
bg. gluma ar proveni din
rom., ceea ce nu pare probabil.
Der. glumeț, adj. (care glumește),
cf. sl. glumiči, bg. glumec; glumi, vb. (a face glume;
înv., a se ocupa;
înv., a bîrfi), sensurile
înv. fiind împrumuturi
lit. din
sl., fără circulație reală.
glumă (Dicționaru limbii românești, 1939)glúmă f., pl.
e (vsl.
gluma, nerușinare, bg. sîrb.
gluma, glumă, rudă cu vechĭul islandez
glaumr [!], veselie zgomotoasă. V. Bern. 1, 308, și rom.
hărmălaĭe).
Vest. Vorbă saŭ faptă de rîs:
musafiriĭ făceaŭ glume pe socoteala luĭ. Fără glumă, serios:
îțĭ spun fără glumă c´a murit. În glumă, glumind, rîzînd, fără seriozitate:
a lua ceva în glumă. – În est
șagă.glumă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)glúmă s. f.,
g.-d. art. glúmei; pl. glúmeglumă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)glumă f.
1. vorbă sau faptă de râs;
2. lipsă de seriozitate:
în glumă. [Slav. GLUMA].