glugă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLÚGĂ, glugi, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc.
2. Grămadă de snopi, de știuleți de porumb sau de mănunchiuri de cânepă, care se așază în picioare, în forma unei stive conice. –
Cf. bg. gugla.glugă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)glúgă (glúgi), s. f. –
1. Obiect de îmbrăcăminte cu care se acoperă capul. –
2. Grămadă, morman. –
Var. (
Munt.)
clucg. Bg. glugla, din
ngr. ϰοῦϰλα „păpușă” (Tiktin; DAR; Scriban;
cf. Romansky 106), sau
mag. gluga, din
germ. Gugele. –
Der. gluguș (
var. înv. gluguci),
s. n. (glugă). Din
rom. provine
rut. huhl’a sau
gugl’a (Miklosich,
Wander., 10; Candrea,
Elemente, 402).
glugă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)glugă, glugi s. f. (glum.) prezervativ.
glugă (Dicționaru limbii românești, 1939)glúgă și
gúgă f., pl.
ĭ (bg.
gugla, glugă,
kukla, păpușă, d. ngr.
kúkla, păpușă, lat.
cuculla, glugă; ung. rut.
gluga, germ.
gugel. V.
cuculion, cucă, gugĭ. Bern. 1, 640). Învălitoare [!] de postav care se pune peste pălărie orĭ peste căcĭulă cînd ploŭă saŭ ninge, numită și
gugĭ saŭ
capișon. Piramidă de cocenĭ (strujenĭ), de nuĭele ș. a., numită în Munt. și
ciucă și
cuclă (Răsadu, 1, 62).
glugă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)glúgă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).
glugă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)glúgă s. f.,
g.-d. art. glúgii; pl. glugiglugă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)glugă f.
1. acoperământ de cap pe timp de ploaie sau ger;
2. strânsură din snopi de porumb. [Bulg. GLUGA; sensul 2, după conformațiunea stogului].