glonte (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLÓNTE s. n. V. glonț.glonte (Dicționaru limbii românești, 1939)glónte și
glonț n., pl. numaĭ
gloanțe, vechĭ și
glonțurĭ (var. din
grăunțe și
grunț, de unde s´a făcut
glonț, apoĭ
glonte, după un masc. maĭ rar
glonțĭ, ca
munțĭ-munte. Cp. și cu
glonțuros, grunțuros și cu litv.
gródas față de rom.
glod. D. rom. vine ung.
golonc. Cp. și cu
ghĭont). Plumb, goagă de plumb lungăreață care se pune în cartușu de războĭ orĭ în ghĭulea ca să lovească și să ucidă. (Unele gloanțe îs acoperite cu alt metal).
Vechĭ (pl.
urĭ). Ghĭulea, obuz:
glonțurĭ marĭ de tunurĭ (Let. 1, 460 și 485). Adv.
A te duce glonț, a te duce pușcă, drept, fără să´ntorcĭ capu.
Vîrtos ca glonțu (pîne [!], plăcintă), prea uscată, sfarog. V.
alic, crint.