gloată (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLOÁTĂ, gloate, s. f. 1. (
Depr.) Mulțime (pestriță) de oameni strânși la un loc; buluc, adunătură.
2. (În orânduirea feudală) Unitate de infanterie alcătuită din țărani. – Din
sl. glota.gloată (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)gloátă (gloáte), s. f. –
1. Mulțime. –
2. Droaie, puzderie. –
3. Adunătură, plebe. –
4. (Înv.) Poliție locală, trupe de infanterie formate din țărani fără pregătire militară specială, a căror recrutare era decretată în cazuri de urgență. –
5. (
Trans.,
Bucov.) Familie.
Sl. (
bg.,
sb.,
cf.,
slov.)
glota (Miklosich,
Lexicon, 120; Cihac, II, 129; DAR),
cf. pol. gołota ›
holotă, s. f. (
Mold.,
înv., „mulțime”), și
sb. glota „familie”. –
Der. glotaș, s. m. (soldat din poliția locală; copil, prunc);
îngloti, vb. (a aduna, a concentra; a înrola; a îngrămădi; a publica),
înv.gloată (Dicționaru limbii românești, 1939)gloátă (
oa dift.) f., pl.
e (vsl. bg.
glota, gloată, pol.
golota, holota. V.
holotă). Companie. (Vechĭ). Mulțime, popor, lume multă:
gloata privea la paradă (V.
poĭadă). Trupe compuse din oamenĭ între 36 și 46 de anĭ și care-s chemațĭ la mare nevoĭe a țăriĭ (V.
milițiĭ).
gloată (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)gloátă, -e, s.f. –
1. Mulțime.
2. Alai.
3. Familie, neam: „Cu tătă gloata sa” (Papahagi 1925). – Din sl. glota, cf. srb. glota „familie„.
gloată (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)gloátă (mulțime)
s. f.,
g.-d. art. gloátei; pl. gloátegloată (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)gloată f.
1. mulțime, droaie:
o gloată de oameni, de copii; 2. massa poporului, plebe:
oameni de gloată; 3. od. pl. milițieni:
armata se împărția în vechime în curteni, slujitori și gloate; 4. pl.
pop. copiii unei familii. [Slav. GLOTA].