glie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLÍE, glii, s. f. (
Pop.)
1. Pământ, ogor;
fig. patrie. ◊
Expr. Sub glie = în mormânt.
2. Brazdă de pământ (cu iarbă cu tot, câtă se poate desprinde o dată cu hârlețul). –
Et. nec.glie (Marele dicționar de neologisme, 2000)GLÍE1 s. f. (med.) nevroglie. (< germ.
Glia)
glie (Marele dicționar de neologisme, 2000)-GLÍE2 elem. glio-.
glie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)glíe (glíi), s. f. –
1. Pămînt, ogor. –
2. Pămînt, cîmp.
Sl., din aceeași familie cu
clisă; însă etimonul exact nu a fost încă identificat;
cf. slov.
glie „cocă, pap”, rut,
rus. glej „lut, argilă” (DAR). Cel de al doilea sens este pur literar. După Körting 4166 și Tiktin, urmați de REW 3782, din
lat. gleba, încrucișat cu
rut. gliba.glie (Dicționaru limbii românești, 1939)glíe f. (rus.
gleĭ, rut.
hleĭ, lut, nomol, hleĭ, rudă cu gr.
glia, cleĭ. Din lat.
glĕba, bulgăre, teren, moșie, s´ar fi făcut rom.
gheaŭă, ĭar din rus.
glýba, bulgăre, s´ar fi făcut
glibă. Cp. și cu vsl.
glina, lut).
Trans. Munt. Mold. (Rar). Bucată de pămînt cu ĭarbă scoasă dintr´un loc și pusă aĭurea ca să oprească năruirea (lat.
caespes).
Poet. Supt [!] glie, în pămînt (de ex., mort). V.
glebă.glie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)glíe s. f.,
art. glía, g.-d. art. glíei; pl. gliiglie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)glie f. brazdă sămănată cu iarbă. [Cf. rus. GLYBA].