glas (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de
vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊
Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊
Expr. A da glas =
a) a striga;
b) a exprima (oral sau în scris).
A ridica (sau
a înălța)
glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta.
A căpăta (sau
a prinde)
glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească).
A-i pieri (cuiva) (sau
a i se stinge, a-și pierde)
glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La
pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale.
2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor.
3. Fig. (
Înv.) Veste, știre.
4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (
3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din
sl. glasŭ.glas (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)glas (glásuri), s. n. –
1. Cuvînt. –
2. Limbaj, cuvînt. –
3. (Înv.) Veste. –
4. (Înv.) Urare. –
5. Gamă la muzica orientală. –
Megl. glas. Sl. glasŭ (Miklosich,
Lexicon, 129; Cihac, II, 121; Conev 95),
cf. bg. glas, ceh. hlas, pol. glos, rus. golos. –
Der. glăsi, vb. (
înv., a vorbi, a spune;
înv., a cînta;
Trans., a plînge, a se jelui), din
sl. glasiti; glasnic, adj. (
înv., faimos, celebru;
înv., vocal);
neglasnic, adj. (
înv., consonant);
glăsui, vb. (a vorbi, a rosti, a spune; a cînta, a plînge, a se jelui);
glăsuitor, adj. (sonor);
conglăsui, vb. (a vorbi în același timp; a coincide), format pe baza
fr. consonner; conglăsuitor, adj. (conform).
glas (Dicționaru limbii românești, 1939)glas n., pl.
urĭ (vsl. bg.
glasŭ). Voce. Vot:
glasurile alegătorilor. Vechĭ. Informațiune. Ton, melodie. Pl. Note de muzică orientală, de vechea muzică bisericească la Românĭ:
a ști glasurile.glas (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)glas s. n.,
pl. glásuriglas (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)glas n.
1. voce, sunet;
2. vorbă, știre:
Mihai primi glas dela îndrăsnețul Udrea BĂLC.;
3. ton, melodie:
glasul al optulea; 4. pl. note de muzică orientală:
știa și el glasurile pe din afară de biserică CR.;
5. vot:
glasurile alegătorilor. [Slav. GLASŬ].