giumbuș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GIUMBÚȘ, giumbușuri, s. n. (Rar) Giumbușluc. – Din
tc. cümbüș.giumbuș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)giumbúș (giumbúșuri), s. n. – Ghidușie, caraghioslîc. –
Mr. giumbușe, megl. giămbuș. Tc. cümbüs (Șeineanu, II, 190; Roesler 69; Lokotsch 752);
cf. ngr. τσιμπούσι,
bg. ğumbĭuš. Este dublet al lui
gimbiș, s. n. (
Munt., rar, haz, ghidușie). –
Der. giumbușlîc, s. n. (ghidușie, caraghioslîc), din
tc. cambazlik „acrobație”, confundat cu cuvîntul anterior.
giumbuș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)giumbúș (rar)
(gium-) s. n.,
pl. giumbúșurigiumbuș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)giumbuș n. petrecere, haz, poznă:
ursul le făcea felurimi de giumbușuri. [Turc. DJÜMBÜȘ].
gĭumbuș (Dicționaru limbii românești, 1939)gĭumbúș n., pl.
urĭ (turc. [d. pers.]
ğunbiș, pop.
ğunbuș, petrecere, amuzament; bg. sîrb.
gumbuš).
Sud. Caraghĭozlîc, poznă, scamatorie, drăcie:
copiiĭ mureau de rîs de gĭumbușurile luĭ Vasilachi. – Și
gimbíș și (Rucăr)
ghimbúș.