ghiuj (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHIUJ, ghiuji, s. m. (
Reg.,
fam. și
peior.) Om bătrân (și ramolit, neputincios). –
Cf. alb. gjysh „bunic”.
ghiuj (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghiúj (ghiúji), s. m. – Bătrîn decrepit, ramolit. –
Var. ghij, ghijan, ghijoi, ghijoc, bijog, bijoagă, ghijoagă. Probabil din
sl. *
gązĭ „creangă subțire”,
cf. gînj. Semantismul se explică prin ideea de „îndoit, curbat”,
cf. gînjia „a îndoi”,
gînjui „a răsuci”; fonetismul pare a indica un împrumut de dată ulterioară lui
gînj, cf. rus. guž „răchită”; dezvoltarea vocalică, așa ca în
ghegă ›
ghioagă, ghin ›
ghionoi, chirăi ›
chiorăi, etc.
Alb. ǵüš „bunic” (Meyer 143; Philippide, II, 714; DAR) provine din aceeași sursă, sau poate din
rom. După părerea lui Hasdeu,
Col. lui Traian, 1876, 1, este vorba de un dacic *
ghiuga; după Popescu-Ciocănel, 31, ar trebui plecat de la
per. ghauz „curtezană”, a cărui legătură nu se înțelege; iar după Lahovary 330, avem a face cu un cuvînt anterior
indoeurop. Legătură cu
hîj, s. m. (
Mold., ghiuj), și
vîj(oi), s. m. (
Trans., ghiuj), nu este clară.
ghiuj (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghiuj (
reg.)
s. m.,
pl. ghiujighiuj (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghiuj n. Mold. moș (ironic):
fugi la naiba, ghiuj bătrân ! POP. [Albanez GYÜȘ, bunic].
ghĭuj (Dicționaru limbii românești, 1939)ghĭuj m. (cp. cu alb.
ghĭuș, bunic).
Iron. Ghijoĭ, bătrîn hodorogit. – Și
ghĭoj, ghijoĭ și
ghijog. În Trans.
vîj (Rebr. 2, 90) și
vîjoĭ.