ghințură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHÍNȚURĂ, ghințure, s. f. (
Bot.;
pop.) Gențiană. –
Cf. gențiană.ghințură (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghínțură (ghínțuri), s. f. – Gențiană (Gentiana cruciata, punctata, excisa). –
Var. (d)ințură. Din
germ. Gentiana. – Din rum. provine
rut. g’enzura (Miklosich,
Wander., 15); ca și
sb. lincura (Candrea,
Elemente, 406).
ghințură (Dicționaru limbii românești, 1939)ghințúră, dințúră și
ințúră f., pl.
ĭ (rut.
gindzura, bg. sîrb.
lincura, d. germ.
enzian, it.
genziana, d. lat.
gentiana).
Pop. Gențiană. – La Acad. și Cdr.
ghínțură, la Pascu (R. C. 1938, 118)
-úră.ghințură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghínțură s. f.,
g.-d. art. ghínțurei; pl. ghínțureghințură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghințură f.
Bot. fierea-pământului:
amar ca ghințura. [Rut. GHINDZURA].