ghin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GHIN, ghinuri, s. n. 1. Daltă cu tăiș semicircular, folosită de dogari și rotari.
2. Cuțit cu lama curbată în formă de unghie, cu care se cioplește lemnul (în timpul sculptării lui).
3. Cazma îndoită pe amândouă laturile. –
Et. nec.ghin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ghin (ghínuri), s. n. –
1. Sapă, cazma. –
2. Daltă. Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formație paralelă lui
cioc; este identică lui
gin, s. n. (burghiu, sfredel). –
Der. ghinărar, s. n. (daltă);
ghinț, s. n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său,
cf. cioc; ghinui, vb. (
Trans., a ciopli cu tesla);
ghionoi, s. n. (tîrnăcop);
ghionoaie, s. f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor),
cf. celălalt nume,
ciocănitoare, de la
ciocan (identitatea cu
ghionoi „tîrnăcop”, deși evidentă și semnalată încă de către Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu
gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la
sl. žlŭtŭ „blond”,
sb.,
cr. žunja „blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu
alb. gjon „cucuvea”;
cf. DAR și Pușcariu,
Lr., 265; DAR se gîndește la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenția de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la
vioi „ager”; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare);
ghiont, s. n. (brînci, lovitură cu cotul);
(în)ghionti, vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni);
ghiontuială, s. f. (ghiont);
ghiold, s. n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui
ghiont cu
bold (DAR);
(în)ghioldi, vb. (a împinge);
ghioldiș, adv. (pieziș).
ghin (Dicționaru limbii românești, 1939)ghin și
gin n., pl.
urĭ (cp. cu
ghionoĭ). Raz (de scos bolovaniĭ din pavaj). Răzuș, daltă cu tăĭușu curb de scobit orĭ de netezit. Un fel de lopățică (la Dun. de jos și
ghen) cu care pescariĭ scurmă pămîntu căutînd rîme (cea cu care scot vetricĭ de supt [!] apă e o lopățică cu laturile curbe pusă în vîrfu uneĭ prăjinĭ).
ghin (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)ghin, ghinuri, s.n. – Daltă cu tăișul rotund, cu care se realizează ornamentele pe obiectele din lemn (Nistor 1977; Felecan 1983). – Et. nec. (MDA).
ghin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ghin s. n.,
pl. ghínurighin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ghin n. cazma îndoită de ambele părți laterale (la dulgheri, dogari și rotari). [Origină necunoscută].