german (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GERMÁN, -Ă, germani, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. (La
pl.) Denumire generală dată unor popoare indo-europene care au locuit, în antichitate, în centrul, vestul și nordul Europei; (și la
sg.) persoană aparținând unuia dintre aceste popoare.
2. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația de bază a Germaniei sau este originară de acolo.
3. Adj. Care aparține Germaniei sau germanilor (
1, 2), privitor la Germania sau la germani; nemțesc. ♦ (Substantivat,
f.) Limba germană. – Din
lat. Germanus.german (Marele dicționar de neologisme, 2000)GERMÁN, -Ă I s. m. (pl.) popoare indo-europene care au locuit în antichitate în centrul, vestul și estul Europei. II. adj., s. m. f. (locuitor) din Germania. ◊ (s. f.) limbă vorbită de germani (II). (< lat.
germanus, fr.
germain)
german (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)germán (germánă), adj. – Neamț.
Lat. germanus (
sec. XIX). –
Der. germanic, adj.;
germanism, s. n.;
germanist, s. m.;
germanistică, s. f.;
germaniza, vb.;
germanofil, adj.;
germanofob, adj.;
antigerman, adj.german (Dicționaru limbii românești, 1939)*germán, -ă s. (lat.
Germanus). Locuitor din Germania saŭ de limbă germană. Neamț. Adj. Germanic, nemțesc.
german (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)GERMÁN, -Ă (‹ lat.
Germanicus)
s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. (La
m. pl.) Denumirea generală a unor popoare indo-europene (goții, vandalii, francii, longobarzii, burgunzii, anglii, saxonii etc.), care au locuit în Antichitate în centrul, V și E Europei ori au migrat dinspre E și NE sub presiunea hunilor și avarilor. ♦ Persoană aparținând uneia dintre aceste populații.
2. S. m. și
f. (La
m. pl.) Popor care s-a constituit ca națiune pe teritoriul Germaniei. Mai trăiesc în S.U.A., Canada, Austria, Elveția, Rusia, Kazahstan, Țările Baltice, Brazilia și România. De religie protestantă și catolică.
3. Adj. Care aparține Germaniei sau populației, ei, privitor la Germania sau la populația ei. ◊
Arta g. = artă dezvoltată pe teritoriul Germaniei și Austriei. Începutul
arhitecturii în piatră este marcat de Capela Palatină din Aachen (
sec. 8). Romanicul este ilustrat de catedralele din Speyer, Worms, Mainz, Viena, goticul, de catedralele din Bamberg, Naumburg, Köln, iar spiritul Renașterii italiene numai în construcția câtorva palate (Heidelberg). Un moment reprezentativ îl constituie barocul germanic din
sec. 18, reprezentat de palate și biserici construite de arhitecții Fischer von Erlach, frații C.D. și E.Q. Asam, M.D. Pöppelmann etc. Neoclasicismul este reprezentat prin K.F. Schinkel, C.G. Langhans, Leo von Klenze.
Sec. 19 cunoaște și o revenire la vechile stiluri, iar la sfârșitul său se manifestă tendințele Jugendstil-ului. Caracteristic
sec. 20 este încercarea artiștilor de la
Deutscher Werkbund de a crea o arhitectură funcțională, direcție continuată de
Bauhaus. Sculptura medievală este obgat reprezentată, atât de cea romanică (la catedrala din Hildesheim) cât, mai ales, de cea gotică (la catedralele din Bamberg, Naumburg), în care se cristalizează trăsături specifice, continuate de sculptura din epoca Renașterii prin
V. Stoss, T. Riemenschneider,
M. Pacher,
M. Schongauer, și prin familia de bronzieri Vischer. Neoclasicismul, teoretizat de Lessing și Winckelmann, a fost reprezentat de A.R. Mengs, Chr.D. Rauch și J.G. Schadow. W. Lehmbruck și E. Barlach sunt cei mai de seamă sculptori din primele decenii ale
sec. 20. Școlile regionale de pictori și gravori din
sec. 15 (Westfalia, Franconia ș.a.) culminează, în
sec. 16, cu Dürer, Altdorfer, Grünewald, Cranach cel Bătrân, Holbein cel Tânăr. În pictura
sec. 19, după secole de declin, se afirmă artiști ca A. von Menzel, M. Liebermann, W. Leibl. Germania a fost patria expresionismului (E. Nolde, E.L. Kirchner,
G. Grosz), dar și a lui P. Klee, unul dintre promotorii artei abstracte. ♦ (Substantivat,
f.) Limbă indo-europeană din familia limbilor germanice. Are
c. 120
mil. vorbitori. Este limbă oficială în Germania, Austria, Elveția. Ortografie în general fonetică, grafie latină.
german (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)germán, -i, s.n. –
1. Cui gros de fier, bătut pe fundul ulucului pentru a micșora viteza lemnului care vine la vale.
2. Butuc gros, prins cu un capăt de o margine a ulucului, celălalt capăt fiind lăsat liber pe marginea opusă, de care se freacă buștenii corhăniți și își încetinesc mersul (Gh. Pop 1971: 86; Vișeu). – Lat. germanus „etnic german„.
german (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)germán adj. m.,
s. m.,
pl. germáni; adj. f.,
s. f. germánă, pl. germánegerman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)german a. relativ la Germanii moderni:
imperiul german. ║ m. locuitor din Germania.