genuchi (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))GENÚCHI, genuchi, s. m. V. genunchi.genuchi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)genúchi (genúchi), s. m. –
1. Parte a piciorului care cuprinde articulația femurului cu tibia. –
2. (Înv.) Neam, spiță. –
Var. genunchi(u). Mr. genuncl’u, megl. zenucl’u, istr. jeruncl’u. Lat. genuc(u)lum (Diez, I, 212; Pușcariu 706; Densusianu,
Hlr., 161; Candrea-Dens., 161; REW 3937; DAR),
cf. it. ginocchio, prov. genolh, fr. genou, cat. genoll, sp. hinojo, port. jeelho. Forma cu infix nazal, paralelă cu prima, este comună mai ales în est (ALR, I, 57); a dat naștere acelorași
der. Sensul 2, pe care DAR îl explică prin influența
sl. kolĕno, ar putea fi de asemenea primitiv.
Der. genucher, s. n. (pieptar lung pînă la genunchi; genunchieră; scîndură pe care lucrează cizmarii, ținînd-o pe genunchi);
îngenunchia, vb. (a se așeza în genunchi; a înfrînge, a umili, a supune), care ar putea fi de asemenea rezultat al
lat. *
ingenuculāre (Densusianu,
Hlr., 165; Pușcariu 850; Candrea-Dens., 730; DAR);
îngenunchetură, s. f. (articulație).
genuchĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)genúchĭ (vest) și
genunchĭ (est) m., pl. tot așa (lat.
genúculum și
genículum, dim. d.
genu; vgr.
góny, scr.
gânu, got.
kniu, germ.
knie; it.
ginocchio, pv.
genolh, fr.
genou, cat.
genoll, sp.
hinojo, pg.
joelho. Cp. cu
mănunchĭ, rărunchĭ, păduche). Îndoitura de la mijlocu picĭorului, locu unde se unește tibia cu femuru și unde e rótula.
Vechĭ. Rar. (după vsl.
kolĕno, „genuchĭ” și „trib”). Trib.
În genuchĭ, sprijinindu-te pe genuchĭ:
a cădea în genuchĭ. – Și un
genuche, -unche, pl. doĭ
genuchĭ, -unchĭ, și neutru: un
genuchĭ, -unchĭ, pl.
doŭă genuche, -unche. Vechĭ și
gerunchĭ (ca
rărunchĭ).