geniu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)GÉNIU, genii, s. n. I. 1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare spirituală a omului, caracterizată printr-o activitate creatoare ale cărei rezultate au o mare însemnătate; persoană care are o asemenea înzestrare. ◊
Loc. adj. De geniu = genial.
2. Fire, natură, caracter specific.
II. (
Mitol.; azi în stilul poetic) Spirit protector; duh (bun sau rău).
III. Armă militară care cuprinde trupe specializate pentru executarea lucrărilor de fortificații, de drumuri, de poduri etc. – Din
lat. genius, fr. génie.geniu (Dicționar de neologisme, 1986)GÉNIU1 s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități.
2. Caracter specific.
II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron.
-niu, pl.
-ii. / < lat.
genius, cf. it.
genio, fr.
génie].
geniu (Dicționar de neologisme, 1986)GÉNIU2 s.n. Specialitate militară, armă care se ocupă cu lucrări de fortificații, cu construirea de poduri etc.; trupele care fac parte din această armă. [Pron.
-niu. / < fr.
génie, cf. it.
genio].
geniu (Marele dicționar de neologisme, 2000)GÉNIU s. n. I. 1. talent, dispoziție naturală, capacitate creatoare excepțională, a dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană astfel înzestrată. 2. caracter specific. II. spirit, demon, ființă supranaturală care, în credințele celor vechi, veghea asupra soartei unui om. III. specialitate militară, armă care se ocupă cu executarea lucrărilor de fortificații, drumuri, poduri etc. (< lat.
genius, fr.
génie)
geniu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)géniu (génii), s. n. –
1. Cea mai înaltă treaptă de înzestrare a omului. –
2. Spirit protector, duh.
Lat. genium (
sec. XIX). –
Der. genial, adj., din
fr.;
ingeniu, s. n., din
lat. ingenium; ingenios, adj., din
fr. ingénieux.geniu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)géniu [
niu pron. niu]
s. n.,
art. géniul; pl. génii, art. géniile (-ni-i-)geniu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)geniu m.
1. Mit. ființa divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții;
2. înger tutelar:
geniul României; 3. fig. persoană care exercită asupra alteia o influență bună sau rea;
4. gradul cel mai înalt al aptitudinilor umane, talent cu totul extraordinar:
geniul lui Eminescu; 5. caracter propriu și distinctiv:
geniul unui popor, geniul unei limbi; 6. arta de a construi, de a ataca și de a apăra cetățile tari;
7. corp de soldați însărcinat cu aceasta:
geniul militar, destinat a da armatei ingineri și lucrători pentru apărare și asediu, coprinde 21 batalioane de pioneri, 1 regiment de pontonieri, 2 regimente de drum de fier, 1 regiment de specialități și 5 grupuri de aerostațiune.
geniu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Geniu m.
Mit. V.
Vocabular.geniŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*géniŭ n., ca și spirit (lat.
genius, d.
gígnere, génitum, a naște. V.
gen). Zeŭ care, după credința celor vechĭ, prezida la nașterea fie-căruĭ om și-l proteja pînă la moarte, așa cum e la creștinĭ îngeru. Spirit, ființă mistică.
Poet. Zeŭ protector:
geniu Româniiĭ. Fig. Persoană care exercită asupra alteĭa o influență bună saŭ rea.
Fig. Gradu cel maĭ înalt al aptitudinilor omuluĭ, talent extraordinar:
geniu poeziiĭ, afacerilor, intrigiĭ. Caracter propriŭ și distinctiv:
geniu unuĭ popor, uneĭ limbĭ. Inginerie militară saŭ și civilă (știința de a face podurĭ, fortificațiunĭ ș. a.). Trupe militare însărcinate cu asta (pontonierĭ, telegrafiștĭ ș. a.). – Uniĭ zic
un geniŭ, doĭ geniĭ, articulat
geniiĭ cînd înseamnă „zeu”.