gemănare - explicat in DEX

gemănare (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
GEMĂNÁRE, gemănări, s. f. Furculiță (2). – Din geamăn + suf. -are.

gemănare (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
GEMĂNÁRE s. f. (La car) Furculiță (2). – De la geamăn.

gemănare (Dicționaru limbii românești, 1939)
gemănáre și gĭumînáre f., pl. ărĭ (d. geamăn). Vest. Locu de îmbucare, de ramificare (la un lemn, la un rîŭ). Lemn ca furca. Copită despicată (Biblia 1688). La puțurile cu cumpănă, prăjina de care e legată cĭutura (V. cocîrlă). Țurțur de gheață. Est. Fie-care din cele doŭă lemne care unesc inima caruluĭ cu osia din apoĭ [!] (în vest lișiță).

gemănare (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
gemănáre s. f., g.-d. art. gemănắrii; pl. gemănắri

gemănare (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
gemănare f. pl. cele două furculițe ale carului: gemănările poartă încă numele de lișițe și de ciorobărițe. [Tras din geamăn].