fortuna - explicat in DEX

fortuna (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FORTÚNA s. f. (Livr.) Soartă, destin; noroc, șansă. – Cuv. lat.

fortuna (Dicționar de neologisme, 1986)
FORTÚNA s.f. (Mit.) Soartă; noroc; zeița sorții. [< lat. fortuna].

fortuna (Marele dicționar de neologisme, 2000)
FORTÚNA s. f. (mit.) soartă, destin; noroc. (< lat. fortuna)

fortuna (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)
FORTUNA (în mitologia romană) Zeița sorții schimbătoare. Reprezentată ținând cornul abundenței (ca dătătoare de belșug), cu o cârmă de corabie (întrucât ea „cârmuiește” destinul oamenilor) și, cel mai adesea, legată la ochi (deoarece împarte darurile sale la întâmplare). În cultul popular roman era implicit și zeița norocului. La greci, Tyche. ♦ S. f. (Livr.) Soartă, destin.

fortuna (Mic dicționar mitologic greco-roman, 1969)
Fortuna, străveche divinitate romană, care cîrmuia soarta oamenilor. Era identificată cu Tyche, din mitologia greacă. Zeița Fortuna era reprezentată ținînd în mînă Cornul Abundenței, ca dătătoare de belșug, cu o cîrmă, fiind cea care „cîrmuia” destinele lumii, și cu ochii legați, întruchipînd soarta oarbă. Ea le împărțea oamenilor, după bunul ei plac, fericirea sau nenorocirea, bogăția sau sărăcia, binele sau răul.

fortuna (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
Fortúna (livr.) s. propriu f., g.-d. Fortúnei

fortuna (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
Fortuna f. Mit. zeița noroacelor, divinitate oarbă care împarte după plac bunurile și relele.