flexiune (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FLEXIÚNE, flexiuni, s. f. 1. Încovoiere, îndoire; mlădiere. ♦ Mișcare de îndoire a unui segment al corpului pe un alt segment situat deasupra sa.
2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. [
Pr.:
-xi-u-] – Din
fr. flexion, lat. flexio, -onis.flexiune (Dicționar de neologisme, 1986)FLEXIÚNE s.f. 1. Încovoiere; mlădiere.
2. Totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima anumite raporturi gramaticale. [Pron.
-xi-u-, var.
flexie s.f. / < fr.
flexion, lat.
flexio].
flexiune (Marele dicționar de neologisme, 2000)FLEXIÚNE s. f. 1. încovoiere, îndoire; mlădiere. 2. totalitatea schimbărilor pe care le suferă forma unui cuvânt pentru a exprima diferite raporturi gramaticale. (< fr.
flexion, lat.
flexio)
flexiune (Dicționaru limbii românești, 1939)*flexiúne f. (lat.
fléxio, -ónis, d.
fléctere, flexum, a îndoi, a încovoĭa. Cp. cu
îm-pletesc). Acțiunea de a îndoi:
flexiunea genunchĭuluĭ. Starea lucruluĭ îndoit:
flexiunea unuĭ resort. Gram. Modificarea produsă în desinența unuĭ cuvînt pin [!] declinare orĭ conjugare. V.
moțiune.flexiune (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)flexiúne (-xi-u-) s. f.,
g.-d. art. flexiúnii; pl. flexiúniflexiune (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)flexiune f.
1. încovoiere, mlădiere;
2. Gram. modificări produse în dezinența vorbelor prin declinare și conjugare.