falcă - explicat in DEX

falcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gură enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).

falcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
fálcă (fắlci), s. f. – 1. Mandibulă. – 2. Obraz, față. – 3. Menghină. – 4. Braț al loitrei căruței. – 5. Talpă la sanie. – Mr., megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal, falce (cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul lat. med. falcata (Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (cf. sard. cavanu „mandibulă”, cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în rom. și în alb. fëljkinë ‹ *falcinea. Diferențierea fonetică între falce și falcă se explică în general plecîndu-se de la un lat. *falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu, GS, II, 315; REW 3175; DAR), cf. și rezultatul prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un sing. reconstituit pe baza pl. fălci ‹ falce. Der. lui falce din mag. falka „bucată” (Dumke, Jb., XIX, 76) nu este posibilă, cf. Drăganu, Dacor., VII, 214. Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea); fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura; fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum); fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui falcă cu fulău ‹ *fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului); fălcer, s. m. (Mold., cositor care lucrează în acord), de la falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău); fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din rom. provin rut. falĭča „măsură de suprafață” și falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 404).

falcă (Dicționaru limbii românești, 1939)
fálcă f., pl. fălcĭ (lat. falx, falcis, coasă, ca nucă, d. nux, nŭcis; it. falce, pv. faus, fr. faux, cat. fals, sp. hoz, [coasă și întindere de pămînt], pg. fouce. V. falce, fălcea, falcon). Osu în care staŭ înfipțĭ dințiĭ, maĭ ales cel de jos. C´o falcă´n cer și cu alta´n pămînt, plin de furie, de turbare.

falcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
fálcă (maxilar) s. f., g.-d. art. fắlcii; pl. fălci

falcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
falcă f. 1. fiecare din cele două bucăți osoase și recurbate în cari stau înfipți dinții și măselele: a da fălci, a mânca cu lăcomie; 2. partea feței dela tâmple și ochi până la bărbie: cu o falcă în cer (și cu una pe pământ), cu o repeziciune supraomenească (așa cum umblă smeoaicele în basme); 3. prin analogie, despre cracii dela furca carului, despre bețele verticale de care atârnă vatalele răsboiului de țesut, etc. [Falcă e pentru falce (cf. salcă și salcie) = lat. FALCEM, coasă, aplicată fălcii din cauza formei sale recurbate].

falcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊ Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau una) în pământ = a) (în basme) cu gura enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale; b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte și crustacee) Maxilă. 2. (Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. — Refăcut din fălci (pl. înv. al lui falce < lat. falx, -cis).