falcă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊
Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau
una) în pământ =
a) (în basme) cu gură enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale;
b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte) Maxilă.
2. (
Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. – Refăcut din
fălci (
pl. înv. al lui
falce <
lat. falx, -cis).
falcă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fálcă (fắlci), s. f. –
1. Mandibulă. –
2. Obraz, față. –
3. Menghină. –
4. Braț al loitrei căruței. –
5. Talpă la sanie. –
Mr.,
megl. falcă. Lat. falx, falcem „seceră”. Rezultatul normal,
falce (
cf. it. falce, prov. faus, fr. faux, cat. falx, fals, sp. falce, hoz, port. fouce) s-a păstrat numai cu sensul
lat. med. falcata (
Mold., suprafață egală cu 14323 m2); este însă evident că trebuie să fi circulat și în trecut, cu sensul de „seceră”. Schimbarea semantică de la „seceră” la „falcă” se explică prin forma caracteristică a mandibulei (
cf. sard. cavanu „mandibulă”,
cavana „seceră”); dar această schimbare apare numai în
rom. și în
alb. fëljkinë ‹
*falcinea. Diferențierea fonetică între
falce și
falcă se explică în general plecîndu-se de la un
lat. *
falca pentru ultima formă (Pușcariu 575; Candrea-Dens., 542; Densusianu,
GS, II, 315; REW 3175; DAR),
cf. și rezultatul
prov. falco „bucă”; este însă posibil și să fie vorba de un
sing. reconstituit pe baza
pl. fălci ‹
falce. Der. lui
falce din
mag. falka „bucată” (Dumke,
Jb., XIX, 76) nu este posibilă,
cf. Drăganu,
Dacor., VII, 214.
Der. fălcar, s. m. (la ham, căpețea);
fălcăriță, s. f. (tetanos), numit datorită contragerii musculare care îl împiedică pe bolnav să închidă gura;
fălcată, s. f. (plantă, Dorycnium herbaceum);
fălcău, s. m. (lăudăros), încrucișare a lui
falcă cu
fulău ‹
*fălău; fălcea, s. f. (talpă de sanie; stinghii de lemn ce leagă scîndurele care formează fundul carului; la războiul de țesut, cele două brațe ale vatalelor; la car, piesă a piscului; la meliță, cele două scîndurele în care intră melița; braț lateral la afetul tunului);
fălcer, s. m. (
Mold., cositor care lucrează în acord), de la
falce; fălcos, adj. (cu fălci mari; mîncău);
fălcuță, s. f. (stinghie de pe fundul carului). – Din
rom. provin
rut. falĭča „măsură de suprafață” și
falĭčarĭ „muncitor” (Miklosich,
Wander., 20; Candrea,
Elemente, 404).
falcă (Dicționaru limbii românești, 1939)fálcă f., pl.
fălcĭ (lat.
falx, falcis, coasă, ca
nucă, d.
nux, nŭcis; it.
falce, pv.
faus, fr.
faux, cat.
fals, sp.
hoz, [coasă și întindere de pămînt], pg.
fouce. V.
falce, fălcea, falcon). Osu în care staŭ înfipțĭ dințiĭ, maĭ ales cel de jos.
C´o falcă´n cer și cu alta´n pămînt, plin de furie, de turbare.
falcă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fálcă (maxilar)
s. f.,
g.-d. art. fắlcii; pl. fălcifalcă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)falcă f.
1. fiecare din cele două bucăți osoase și recurbate în cari stau înfipți dinții și măselele:
a da fălci, a mânca cu lăcomie;
2. partea feței dela tâmple și ochi până la bărbie:
cu o falcă în cer (și cu una pe pământ), cu o repeziciune supraomenească (așa cum umblă smeoaicele în basme);
3. prin analogie, despre cracii dela furca carului, despre bețele verticale de care atârnă vatalele răsboiului de țesut, etc. [
Falcă e pentru
falce (cf.
salcă și
salcie) = lat. FALCEM, coasă, aplicată fălcii din cauza formei sale recurbate].
falcă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FÁLCĂ, fălci, s. f. 1. Fiecare dintre cele două oase ale feței în care sunt fixați dinții; (la oameni) maxilar; (la animale) mandibulă. ◊
Expr. Cu o falcă în cer și (cu) alta (sau
una)
în pământ =
a) (în basme) cu gura enormă, larg deschisă pentru a înghiți tot ce-i iese în cale;
b) foarte furios, gata să se certe cu violență. ♦ Partea inferioară a obrazului. ♦ (La insecte și crustacee) Maxilă.
2. (
Tehn.) Element al unui dispozitiv sau al unei mașini, care servește la prinderea unui obiect, a unui material etc., la sfărâmarea ori deformarea unui material etc. — Refăcut din
fălci (
pl. înv. al lui
falce <
lat. falx, -cis).