esență (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ESÉNȚĂ, esențe, s. f. 1. Ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. ◊
Loc. adv. În esență = în ceea ce este fundamental; în ultimă analiză.
2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie, în parfumerie sau pentru uzul casnic, mai ales în alimentație. ♦ Substanță concentrată care, diluată (cu apă), dă un produs alimentar.
3. Varietate de arbori care alcătuiesc o pădure. ♦ Varietate de lemn. – Din
fr. essence, lat. essentia.