erbiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÉRBIU s. n. Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu. – Din
fr. erbium, germ. Erbium.erbiu (Dicționar de neologisme, 1986)ÉRBIU s.n. Element din familia pământurilor rare. [Pron.
-biu. / < fr.
erbium].
erbiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)ÉRBIU s. n. element din grupa lantanidelor. (< fr.
erbium, germ.
Erbium)
erbiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ÉRBIU (‹
fr. {i}; {s}
localit. Yterby)
s. n. Element chimic (Er;
nr. at. 68,
m. at. 167,26) din grupa lantanoidelor; metal alb-argintiu (
d 9,045,
p. t. 522ºC,
p. f. 2.510 ºC); intră în componența aliajelor magnetice cu fier, cobalt, nichel. A fost descoperit de chimistul și medicul suedez C.G. Mosander (1843).
erbiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*érbiŭ n.
Chim. Un corp care pare a nu fi simplu, cum se credea. E bivalent și are o greutate atomică de 169.
erbiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)érbiu [
biu pron. biu]
s. n.,
art. érbiul; simb. Ererbiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ÉRBIU s. n. Element chimic din familia pământurilor rare, metal alb-argintiu. — Din
fr. erbium, germ. Erbium.