epiforă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPIFÓRĂ, epifore, s. f. Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul propozițiilor, frazelor sau al unor strofe; epistrofă. – Din
fr. épiphora.epiforă (Dicționar de neologisme, 1986)EPIFÓRĂ s.f. 1. Exagerare de natură patologică a secreției lacrimale.
2. (op.
anaforă) Figură de stil constând în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul unor unități sintactice sau metrice; epistrofă. [< fr.
épiphora, cf. gr.
epiphora].
epiforă (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPIFÓRĂ s. f. 1. exagerare patologică a secreției lacrimale.
2. procedeu stilistic constând în repetarea unui cuvânt ori grup de cuvinte la sfârșitul unor unități sintactice sau metrice; epistrofă. (< fr.
épiphora, gr.
epiphora)
epiforă (Dicționaru limbii românești, 1939)*epíforă f., pl.
e (lat.
epiphora, d. vgr.
epiphorá. V.
anaforă).
Ret. Repetarea aceluĭașĭ cuvînt la sfîrșitu maĭ multor propozițiunĭ consecutive. V.
retorică.epiforă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)epifóră s. f.,
g.-d. art. epifórei; pl. epifóreepiforă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPIFÓRĂ, epifore, s. f. Figură de stil care constă în repetarea unui cuvânt sau a unor cuvinte la sfârșitul propozițiilor, frazelor sau al unor strofe; epistrofă. — Din
fr. épiphora.