eocen - explicat in DEX

eocen (Marele dicționar de neologisme, 2000)
EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, adj., s.n. (Din) epoca mijlocie a paleogenului. (din fr. éocène)

eocen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, s. n. 1. S. n. Epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene, caracterizată mai ales prin existența numuliților, lamelibranhiatelor, gasteropodelor, echinidelor și mamiferelor. 2. Adj. Care se referă la epoca eocenului (1). [Pr.: e-o-] – Din fr. éocène.

eocen (Dicționar de neologisme, 1986)
EOCÉN s.n. Epoca (seria) mijlocie a paleogenului. // adj. Care aparține acestei epoci. [Pron. e-o-. / < fr. eocène, cf. gr. eos – auroră, kainos – recent].

eocen (Dicționaru limbii românești, 1939)
*eocén, -ă adj. (vgr. eós, auroră, și kainós, recent. V. mio-cen). Geol. Se zice despre stratu cel maĭ vechĭ din terenu terțiar. S. n. Maĭmuțele apar la finele eocenuluĭ.

eocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
eocén¹ (e-o-) adj. m., pl. eocéni; f. eocénă, pl. eocéne

eocen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
eocén² (e-o-) s. n.

eocen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
eocen a. și n. Geol. se zice de grupul cel mai vechiu al terenurilor.

eocen (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
EOCÉN, -Ă, eoceni, -e, s. n. 1. S. n. Epocă geologică cuprinsă în prima parte a perioadei paleogene, caracterizată mai ales prin existența numuliților, lamelibranhiatelor, gasteropodelor, echinidelor și mamiferelor. 2. Adj. Care se referă la epoca eocenului (1). [Pr.: e-o-] — Din fr. éocène.