el (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3.
1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește)
El merge. ♦ (
Fam.; la
sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă.
2. (La genitiv, în formele
lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă)
Casa lui. ◊
Expr. Ai lui sau
ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană.
Ale lui sau
ale ei =
a) lucrurile personale ale cuiva;
b) capriciile, toanele cuiva.
Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele
lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut)
Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma
i, cu valoare neutră)
Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele
îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct)
Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele
el, ea, ei, ele) Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma
o, cu valoare neutră)
Au mai pățit-o și alții. [
Pr.:
iel, ia, iei, iele] –
Lat. illum, illa.el (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ELŪRU, oraș în E Indiei (Andhra Pradesh),
confl. râurilor Godavari și Krishna; 212,9 mii
loc. (1991).
Ind. textilă,
piel. și
încălț.; fabrici de țigări. Produse electrotehnice. Covoare. Vechiul nume:
Ellore.el (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EL, EA, ei, ele, pron. pers. 3.
1. (Ține locul persoanei despre care se vorbește)
El merge. ♦ (
Fam.; la
sg.) Soț, bărbat; soție, nevastă.
2. (La genitiv, în formele
lui, ei, lor, adesea precedat de „al, a, ai, ale”, cu valoare posesivă)
Casa lui. ◊
Expr. Ai lui sau
ai ei = persoane legate prin rudenie, interese comune, prietenie etc. de o anumită persoană.
Ale lui sau
ale ei =
a) lucrurile personale ale cuiva;
b) capriciile, toanele cuiva.
Lasă-l în ale lui! 3. (La dativ, în formele
lui, ei, îi, i, lor, le li, cu funcție de complement indirect sau de atribut)
Prietenul îi iese înainte. ◊ (În forma
i, cu valoare neutră)
Dă-i cu bere, dă-i cu vin. 4. (În acuzativ, în formele
îl, l, o, îi, i, le, cu funcție de complement direct)
Cartea pe care o citesc. ◊ (Precedat de prepoziții, în formele
el, ea, ei, ele)
Pe el îl caut. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma
o, cu valoare neutră)
Au mai pățit-o și alții. [
Pr.:
iel, ia, iei, iele] —
Lat. illum, illa.el (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)el [pron.
iel] pr. m., g.
lui, d. acc.
lui, neacc.
îi, i, i- (i-am dat), -i (dându-i), -i- (dându-i-se); ac. acc.
el (prep.+
el), neacc.
îl, l- (l-a dat), -l (dându-l), -l- (da-l-ar); pl.
ei [pron.
iei]; g.
lor; d. acc.
lor, neacc.
le, le- (le-am dat), -le (dă-le), -le- (dându-le-o), li, li- (li-i dă), -li- (dându-li-se); ac. acc.
ei (prep. +ei), neacc.
îi, i- (i-am dat), -i (dându-i), -i- (da-i-ar)el (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)el (-ei), pron. – Pronume personal de
pers. 3,
sing. m.; ține locul persoanei despre care se vorbește. –
Mr. el, megl. ĭel, istr. ĭe. Lat. ĭlle (Diez, I, 161; Pușcariu 764; Candrea-Dens., 531; REW 4266), prin intermediul unei forme vulgare *
ĭllus; cf. it. el, ello, egli, fr. il, sp.,
port. él. –
Gen. lui ‹
ĭlluĭ (
pl. lor ‹
ĭllōrum),
dat. îi ‹
ĭllĭ (
pl. le ‹
ĭllis),
acuz. l ‹
ĭllum, nom. pl. ei ‹
ĭlli. Vocala inițială are, ca aproape toate
e inițiale, un timbru ușor palatal; ar fi însă o greșeală să fie transcrisă
ie, cum face Scriban.
Lui se folosește și ca
art. propriu al
gen. la nume proprii (
vulg. lu) și, prin extindere incorectă, la mai multe substantive comune care desemnează persoane.
Acuz. l în poziție tare a primit un
î protetic (›
îl), care apare numai în textele de la 1630 la 1650 (Găzdaru 30).
el (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)el pr. m. de a III persoană (fem.
ea). [Lat. ILLUM, ILLAM (v.
ăl)].