ecoŭ - explicat in DEX

ecou (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ECÓU, ecouri, s. n. 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ Unde reflectate care pot fi percepute distinct în raport cu undele directe. 2. Fig. Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. – Din fr. écho, lat. echo.

ecou (Dicționar de neologisme, 1986)
ECÓU s.n. 1. Reflectare a unui sunet pe o suprafață discontinuă; repetarea unui sunet prin reflectarea lui de un corp; sunetele astfel repetate. 2. (Fig.) Răsunet produs de un eveniment etc. 3. (Fig.) Persoană care repetă mereu ceea ce zice altcineva. [Pl. -uri, var. echo și eho s.n. / < lat. echo, gr. echo – sunet, cf. Echo – nimfă pedepsită de Hera să repete mereu ultima silabă a cuvintelor auzite].

ecou (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ecóu (ecóuri), s. n. – 1. Repetare a unui sunet datorită reflectării undelor sonore pe un obstacol. – 2. (Fig.) Răsunet, vîlvă. – Var. eho. Fr. écho. Var., din sec. XVIII, astăzi înv., direct din ngr. ἠχὼ.

ecou (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ECÓU s. n. 1. repetare a unui sunet datorit reflectării undelor sonore pe un obstacol. ♦ sunetul astfel repetat. ♦ ~ semnal = înregistrare optică pe ecranul unui radar. 2. (fig.) răsunet, vâlvă produsă de un eveniment etc. (< fr. écho, lat. echo)

ecoŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*ecóŭ n., pl. urĭ (fr. écho, lat. echo, d. vgr. ehó, răsunet). Răsunet, întoarcerea unuĭ sunet care s´a izbit de ceva. Locu unde se produce ecou. Fig. Loc unde se vorbesc anumite lucrurĭ: Parisu e ecou lumiĭ întregĭ. Reproducere, repetare a unuĭ zvon, a uneĭ știrĭ. Aceste știrĭ repetate: a face ecourile într´un ziar. Persoană care repetă: a te face ecou unuĭ zvon.

ecou (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ecóu s. n., art. ecóul; pl. ecóuri

ecou (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ecou n. 1. răsunet, repețirea distinctă a sunetului repercutat de un corp dur; 2 ceeace produce această repețire; 3. fig. cel ce repetă spusa altuia: a se face ecoul calomniilor; 4. știri de ale zilei, într’un ziar.

ecou (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
ECÓU, ecouri, s. n. 1. Undă reflectată de un obstacol și receptată de un observator. ♦ Undă reflectată care poate fi percepută distinct în raport cu undele directe. 2. Fig. Răsunet, vâlvă produsă de un eveniment, de o problemă etc. ◊ Expr. A se face ecoul cuiva = a repeta, a răspândi cuvintele sau ideile cuiva. — Din fr. écho, lat. echo.